De unde începe tristețea

O primă cauză a tristeții poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, așadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorințe trupești sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeții este în esență lepădarea dorințelor și plăcerilor „trupești”, înstrăinarea de „bunurile” materiale și deplina lor disprețuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumești se așază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” și dă ca leac al întristării disprețuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată și el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubește ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se ferește de toate plăcerile lumești e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeții. Căci tristețea e lipsa unei plăceri, ce stă de fată ori nădăjduite. Și nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaș de avem vreo înclinare pătimașă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul și naște tristețea tocmai în locul  de care vede că suntem atrași cel mai mult”.

\r\n

 Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înțeles că la tămăduirea tristeții este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuiește lucrul acesta astfel: „tristețea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorință; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristețe […]. Cel care stăpânește asupra patimilor a biruit tristețea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanţurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea […]. Dar cel care disprețuiește plăcerile lumești nu va fi tulburat de cugetele tristeții”.

\r\n

 Omul supus trupului poftește nu doar bunuri materiale, ci și cinstea și slava lumească, și atunci când am vorbit despre patima tristeții am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea și slava deșartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristeții dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri și onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici.

\r\n

 În cazul acesta, tristețea se lecuiește prin disprețuirea slavei și demnităților lumești, sau și mai bine printr-o deplină nepăsare fată de ele, fie că le ai, fie că ești lipsit. „Pentru întristare […] disprețuiește și slava, și necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.

\r\n

 (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *