De unde vine expresia „a fi țap ispășitor”?

Dicționarul Explicativ al Limbii Române menționează faptul că expresia „țap ispășitor” are un sens figurat, făcând referire la o persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. DEX-ul ne dă și un indiciu referitor la originea acestei expresii, care, surprinzător sau nu, este inspirată din Sfânta Scriptură: „țap pe care marele preot îl încărca, la sărbătorirea ispășirii, cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert”.

\r\n

Ce era țapul ispășitor?

\r\n

Țapul ispășitor este menționat în Biblie doar cu o singură ocazie (Levitic 16), ca parte a ritualului de Ziua anuală a Ispășirii. Ritualul din Ziua Ispășirii implica doi țapi, pentru care arhiereul arunca sorți. Unul dintre ei era sacrificat, ca jertfă pentru păcat, iar celălalt, ales prin tragere la sorți, ca țap ispășitor, era scos din tabără în viață, după ce arhiereul își punea mâinile peste el și mărturisea asupra acestuia păcatele israeliților (Levitic 16,7-10, 20-22, 26). Așadar, este vorba despre un animal nevinovat, care primește asupra lui păcatele oamenilor

\r\n

Ziua ispășirii (Yom Kipur) avea ο însemnătate unică pentru toți fiii lui Israel. Curățirea unei greșeli se realiza parțial, prin diverse spălări ritualice și prin stropirea cu sânge a obiectelor și a poporului întreg, în speranța de a le readuce în starea inițială. Pentru că avea menirea de a realiza ο împăcare cu Dumnezeu, ziua împăcării era ținută cu multă rigurozitate, așa cum îndemna Legea mozaică: În luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat la voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post (Levitic 16, 29-31).

\r\n

Ţapul şi „Ducă-se-pe-pustii”

\r\n

Dacă țapul care era adus ca jertfă pentru păcat, era pentru Dumnezeu, există o problemă în stabilirea destinației celui de-al doilea țap, a țapului ispășitor, redată prin termenul ebraic „azazel” (Levitic 16, 16). Unii interpreți ai textului sacru au considerat că acest termen ar fi un nume propriu (Azazel, așa cum este redat și în ediția sinodală a Bibliei românești), format din două cuvinte, „azaz” (puternic) și „el” (zeu, Dumnezeu), având sensul de „zeu puternic”, interpretând ducerea țapului în pustie ca o ofrandă adusă diavolului, care locuiește în locuri pustii. Traducătorii greci ai Septuagintei nu au considerat că „azazel” ar fi un nume propriu, ci l-au legat de „azal”, un verb care nu apare în Vechiul Testament, însemnând „a trimite”, „a alunga”.

\r\n

Traducere latină, Vulgata, urmează aceeași înțelegere. În teologia iudaică ulterioară, cartea apocrifă a lui Enoh folosește „Azazel” ca nume pentru unul dintre îngerii căzuți. Dar nu există nici o dovadă pentru existența unui demon cu acest nume în zilele lui Moise. Demonologia elaborată a lui Enoh este, desigur, târzie (cca. 200 î. Hr.) și utilizează adesea forme aramaice pentru aceste nume, fiind clar că toate acestea nu aparțin perioadei biblice. Explicația cea mai potrivită este aceea de a vedea termenul „azazel” ca fiind compus din două cuvinte: primul, „ez”, însemnând „țap”, iar al doilea, „azel”, care înseamnă „a pleca”, „a alunga”. Adică „țapul care este alungat”.

\r\n

Înaltul Bartolomeu Anania, în traducerea pe care o face textului aflat în discuție, încearcă să împace cele două direcții de interpretare, îmbinând numele propriu, dat diavolului, cu semnificația cuvântului ebraic, de „a pleca”, astfel redând una dintre denumirile tradiționale românești atribuite diavolului, aceea de „Ducă-se-pe-pustii”.

\r\n

Iertarea păcatului-doar prin puterea lui Dumnezeu

\r\n

Deoarece ceremonia țapului ispășitor face parte din ritualul jertfei pentru păcat, în niciun caz, țapul nu putea fi adus jertfă diavolului. Ideea unei ofrande dedicate celui responsabil pentru păcate ar echivala cu o mulțumire adusă lui, lucru care este total contrar învățăturii Sfintei Scripturi, care interzice aducerea jertfelor către demoni, care sunt înfățișați în chipul zeilor (Levitic 17, 17; Osea 12, 12). Există dovezi că Vechiul Testament învață despre existența demonilor (Deuteronom 32, 17; Psalmul 106, 37), dar nu poate fi vorba ca israeliții să fi fost puși să le aducă sacrificii.

\r\n

Iertarea păcatului nu este posibilă decât prin voința și în prezența lui Dumnezeu. Ceremonia avea loc la intrarea cortului mărturiei (Lev 16:7), iar alegerea țapului, mărturisirea păcatului și transferarea acestuia asupra animalului se făcea doar în prezența lui Dumnezeu.

\r\n

Ritualul subliniază gravitatea păcatului

\r\n

Trecerea păcatelor asupra țapului ispășitor era un act demonstrativ, subliniind realitatea păcatului, aproape ca o entitate fizică. Preotul își punea amândouă mâinile pe capul animalului, mărturisind păcatele cu voce tare și astfel, „punându-le pe acestea pe capul ţapului” (Levitic 16, 21). Un om ducea animalul în pustie, însă, la întoarcere, trebuia să se curețe înainte de a reveni în tabără, pentru a preveni „reinfectarea”. Astfel, păcatul era considerat nu doar o slăbiciune morală, ci o amenințare periculoasă pentru comunitate.

\r\n

Țapul nu era ucis (deși mai târziu, în tradiția evreiască, era dus pe o stâncă și aruncat de acolo, pentru a preveni revenirea lui), ci lăsat în voia sorții. Pustiul, ca domeniu al morții, era locul unde avea să moară, fiind mâncat de fiarele sălbatice. Astfel, moartea lui survine ca urmare a păcatelor oamenilor. Și totuși, chiar și deșertul este creat și condus de Dumnezeu, iar judecata finală asupra animalului care purta păcatele poporului era tot a Lui.

\r\n

Motivul unei făpturi alese de Dumnezeu pentru a purta păcatele poporului reapare de mai multe ori în Noul Testament, cu referire la Hristos, care S-a adus pe sine jertfă pentru păcatele noastre (Evrei 10, 1-18), o jertfă adusă lui Dumnezeu. Însă, țapul nu mai apare ca simbol al lui Hristos, ci este folosit mielul: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29). Ca și în cazul țapului ispășitor, Hristos, nevinovat fiind, a luat asupra Sa păcatele omenirii, fiind omorât în afara orașului, moartea lui survenind ca urmare a păcatului omenesc.

\r\n

Din timpul Arhiereului Simon cel Drept (sec. III î. Hr.), în Ziua Ispășirii se obișnuia să se pună o panglică roșie între coarnele țapului sau la gâtul lui, panglică care, după ce arhiereul rostea păcatele poporului, se făcea albă, ca semn al iertării lor. Însă, în perioada de după moartea lui Hristos și până la cucerirea Ierusalimului, în anul 70, panglica nu s-a mai înălbit, semn că Dumnezeu nu a mai iertat păcatele.

\r\n

 Sursa: www.doxologia.ru

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *