Degustatorul de biserici

Fie ca e vorba de estetica unei biserici, fie ca e vorba de gesturile liturgice ale preotului sau de modul de inchinare al unui credincios, in biserica suntem supusi in mod constant ispitei de a critica (judeca) toate acele manifestari vazute ale credintei.

Cu viclenie, diavolul cauta sa ne distraga atentia de la lucrurile care conteaza cu adevarat si sa o indrepte spre detalii secundare si prea putin importante. Astfel, nu de putine ori, sunt trecute cu vederea credinta, pocainta, harul, mila si toate acele lucruri pentru care venim cu adevarat in biserica, dar nu pot fi acceptate picturile nereusite, arhitectura lipsita de armonie, florile de plastic, vesmantul sau burta preotului, becurile arse, covoarele tocite, stilul vestimentar al celorlalti credinciosi sau modul de inchinare al vreunuia dintre ei.

Degustatorul de biserici

In cartea lui C.S. Lewis, un diavol batran il invata pe ucenicul sau astfel: „Daca un om nu poate fi vindecat de mersul la biserica, cel mai bine e sa-l facem sa bata tot cartierul in cautarea bisericii care „i se potriveste”, pana cand ne alegem cu un bun degustator ori cunoscator de biserici.”

Diavolul nu se impotriveste atat de mult omului care intra in biserica, cat celui care intra si cauta sa-si pastreze mintea adunata in cuvintele rugaciunilor. Sarcina diavolului este clara, el cauta sa strambe fiecare lucrare care se cere a fi dreapta. In biserica, el exploateaza tot ce poate fi exploatat in interesul sau, obiectele din jur, oamenii adunati la slujba si, mai ales, preotul.

Uneori, un cuvant liturgic sau o expresie iesita din uzul curent este de ajuns sa imprastie mintea omului pentru un ceas. Nu mai zic de un stil de cantare inoportun, care starneste rasul, sau de celebrele „sfaturi” ale credinciosilor in varsta, care il pot face pe cel incepator sa nu mai calce in biserica un an de zile. Toate acestea pot sluji cu tarie la intemeierea gandului stricat care ii sopteste omului ca religia crestina este invechita si, de ce nu, chiar rusinoasa.

In faza de inceput, in mintea omului credinta se identifica total cu cele vazute, iar nu cu cele nevazute. Pentru aceasta, nu multi sunt aceia care scapa nevatamati din perioada de inceput a credintei. Un diavol batran, sfatuindu-l pe ucenicul sau, spune: „Lucreaza cu mare atentie la dezamagirea sau nemultumirea pe care primele saptamani de mers la biserica le vor produce, cu siguranta, in om. Daca apuca sa treaca cu bine de uscaciunea de la inceput, devin mult mai putin vulnerabili la emotii (ganduri) si atunci vor fi mult mai greu de ispitit.” In definitiv, faza de inceput este firesc sa fie cea mai grea perioada din viata crestina, pentru ca ea marcheaza „trecerea de la aspiratia visatoare la implinirea dificila in fapt”.

Nici mandria nu sta departe de cel care devine „degustator” de biserici, caci diavolul ii va sopti cu siguranta in suflet urmatorul gand: „Cat de smerit esti, caci treci cu vederea atatea neajunsuri, chiar si lipsa de conditii propice unei vieti duhovnicesti „autentice”, si continui sa mergi la aceasta biserica”. Ca si cum, mergand la slujba, omul ar face un serviciu altcuiva, iar nu lui insusi.

Tot cautand biserica „potrivita”, omul are toate sansele sa devina un critic, in loc sa ramana un ucenic smerit, asa cum si l-ar dori Dumnezeu. Critica este binevenita doar atunci cand respinge lucrurile primejdioase pentru mantuire. In rest, credinta adevarata este si trebuie sa ramana smerita.

Si, cum zice, acelasi diavol batran, „aproape ca nu exista predica sau carte de care sa nu ajungem sa ne temem (noi, diavolii), daca omul le primeste in aceasta stare (de smerenie); asa ca, rogu-te, nu mai pierde vremea si trimite-ti negresit nataraul (omul) sa faca turul bisericilor din cartier”.

Teodor Danalache

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *