Despre cugetul Bisericii şi şoaptele diavolului

10429483_1534135703510752_7128788685724046033_n

\r\n

„Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfinţilor Părinţi”[1][2] [49, 187].

\r\n

 Vremuri din ce în ce mai tulburi se arată la orizont. Norii negri ai ereziilor împânzesc cerul. Şi se aude din ce în ce mai tare glasul Ispititorului care întreabă: „De ce să păstraţi învăţă­tura Bisericii ? De ce nu vreţi să primiţi în sufletele voastre adevărul şi vă încăpăţânaţi să păstraţi o credinţă care şi-a pierdut valabilitatea? Nu vedeţi că termenul ei de garanţie a expirat?”

\r\n

\r\n

Ca un ecou al acestei voci, în rândurile creştinilor au apărut din ce în ce mai mulţi „învăţători” care încearcă să ia tot ceea li s-a părut mai de preţ în ortodoxie şi să amestece cu o sumedenie de credinţe religioase care par să fie apropiate de sufletul omului contemporan. Putem reduce mesajul lor la câteva teme esenţiale: reîncarnare, câmpuri bioenergetice, puteri paranormale, vindecări miraculoase, incursiuni în timp.

\r\n

În faţa acestei oferte de practici spirituale, un refuz moti­vat de un simplu răspuns: „Sunt ortodox!”, pare să ascundă o teamă de cunoaştere, pare să ascundă o lipsă de interes pentru cunoaşterea adevărului.

\r\n

Tipică în acest sens este discuţia contradictorie dintre un creştin-ortodox şi un neoprotestant, discuţie în care fiecare vrea să îl convertească pe celălalt. Nici unul nu ştie să argumenteze temeinic de ce adevărul ar fi de partea sa, dar totuşi insistă să îl convingă pe celălalt să se convertească. Nici unul nu vrea să renunţe la tradiţia în care a fost crescut.

\r\n

Dar adevărul nu este bicolor. Cine vrea să cunoască adevărul nu trebuie să pună nici o stavilă în calea aces­tu­ia. Şi noi suntem ortodocşi nu doar pentru că aceasta este credinţa în care ne-am născut. Nu doar pentru că moşii şi strămoşii noştri au fost ortodocşi. Suntem ortodocşi pentru că am înţeles că Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos şi că este cea care deţine adevărul de credinţă.

\r\n

În faţa rătăcirilor contemporane nu avem decât două opţiuni: ori primim învăţătura Bisericii despre acestea, ori ne formăm o opinie personală şi încercăm să deosebim după mintea noastră ceea ce este bun de ceea ce este rău.

\r\n

Există două atitudini în cunoaşterea adevărului: ori să plecăm noi în căutarea lui, ori, dacă Adevărul vine spre noi, să îl primim cu braţele deschise.

\r\n

Este trist că din ce în ce mai mulţi oameni pleacă în căutarea Adevărului şi, neştiind cum să caute, trec pe lângă el în grabă. Întrebarea lui Pilat din Pont răsună astăzi cu putere: „Ce este adevărul?”

\r\n

Oamenii caută un adevăr care să corespundă imaginii pe care ei înşişi şi-au creat-o, caută un chip cioplit care să aibă dimensiunile standard. Oamenii au lucrat pantoful după cum au vrut şi acum caută o Cenuşăreasă căreia să i se potrivească. Au luat patul lui Procust şi acum încearcă să verifice dacă adevărul încape în el. Nu ar fi de mirare dacă am găsi în vreun ziar un anunţ gen: „Caut adevărul. Ofer recompensă substanţială.”

\r\n

Nu este greu de observat faptul că oamenii nu ştiu să caute Adevărul. Adevărul nu este o idee, nu este un obiect. Adevărul este o Persoană care vine spre noi, care iese în întâm­pinarea noastră. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa – a spus Hristos. Ni­meni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”(Ioan 14, 6).

\r\n

Iată piatra de poticnire: Adevărul este o Persoană. Şi noi putem respinge sau primi acest Adevăr. Dumnezeu ne-a lăsat liberi. Numai că dacă Îl vom ocoli pe Hristos nu vom putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.

\r\n

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru ca noi să ne mântuim. Dacă noi vrem să primim învăţăturile Sale şi să Îi ascultăm poruncile, vom dobândi mântuirea. Dacă vrem să găsim o altă cale şi încercăm să intrăm în Împă­ră­ţia Cerurilor pe vreo uşă lăturalnică, o vom afla cu siguranţă încuiată.

\r\n

Nu noi L-am creat pe Dumnezeu, ci El ne-a creat pe noi. Nu Dumnezeu trebuie să corespundă tiparelor pe care noi ni le-am imaginat, ci pe Dumnezeu trebuie să Îl primim aşa cum El Însuşi S-a descoperit oamenilor.

\r\n

Rătăcirile contemporane nu pot fi atacate decât în numele adevărului. O combatere a acestora doar în numele unei credinţe false – cum este cea musulmană – nu îşi are rostul. De aceea, înainte de a încerca să respingem valul de neopăgânism trebuie să ştim dacă este bine ce facem, să ştim dacă Adevărul este sau nu de partea noastră.

\r\n

Pentru credinţa oricărui creştin ortodox există câteva elemente fundamentale: recunoaşterea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Unul dintre cele trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi, înţelegerea Bisericii ca Trup mistic al lui Hristos, păstrarea dreptei credinţe şi trăirea unei vieţi în ascultare faţă de porun­cile Bisericii.

\r\n

Dacă noi recunoaştem dumnezeirea lui Hristos, dacă noi primim învăţăturile Bisericii şi ascultăm poruncile ei, atunci mergem pe calea mântuirii. Numai în momentul în care am înţeles că Biserica deţine adevărul de credinţă putem să venim în ajutorul celor care s-au lăsat înşelaţi de învăţături necurate.

\r\n

Fără nici un triumfalism afirmăm în faţa lumii întregi că învăţătura Bisericii este învăţătura cea dreaptă; chiar dacă întotdeauna au fost oameni care au pus la îndoială adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica. Putem spune că unul dintre simbolurile credinţei noastre este mâna Sfântului Spiridon făcătorul de minuni, mâna prin care s-a vădit puterea Sfintei Treimi. În faţa ucenicilor lui Arie, care nu credea că Hristos este ipostas al Dumnezeirii, ci credea doar că este cea mai impor­tantă fiinţă creată, Sfântul Spiridon a luat în mână o cărămidă care, prin putere dumnezeiască, s-a despărţit în elementele din care a fost făcută: apa i-a curs sfântului printre degete, văpaia de foc s-a ridicat şi în mână i-a rămas doar lutul. Aşa a arătat Sfântul Spiridon cum cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt unite într-o singură dumnezeire.

\r\n

Ceea ce mintea omenească nu putea pricepe, Dumne­zeu a arătat printr-o lucrare minunată. De ce a fost nevoie de o minu­ne? Pentru că raţiunea nu poate deduce dogmele Bise­ri­cii în mod logic. Ceea ce ţine de credinţă nu poate fi înţeles numai cu ajutorul raţiu­nii. Oricât s-a străduit Arie să înţeleagă taina Sfintei Treimi, folosindu-se numai de raţiune, nu a reuşit.

\r\n

Totuşi, arianismul nu a murit nici după minunea făcută de Sfântul Spiridon. Rătăcirile care neagă dumnezeirea Fi­u­lui lui Dumnezeu se înmulţesc fără întrerupere şi eco­u­rile lor se manifestă într-un perimetru din ce în ce mai larg.

\r\n

Analizând impactul arianismului asupra culturii din vremurile noastre, Preacuviosul Părinte Justin Popo­vici constata că „arianismul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviţi la cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om, şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. (…) Protestan­tismul l-a depăşit în arianism chiar şi pe Arie. Iar papismul cu etica lui este în mare măsură arian. Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al intelectualilor noştri?…” [37,33].

\r\n

În zilele noastre cultura nu numai că s-a îndepărtat cu mândrie de cult, ci chiar se străduie să fie duşman al cultului, coborându-se din poziţia de unealtă a lui Dumnezeu în cea de unealtă a diavolului. Dacă cineva ar face o eva­luare critică a culturii contemporane, ar observa deasupra ei peceţile ereziei. Şi aceste peceţi nu au apărut la întâm­plare, ci sunt rodul unei îndepărtări sistematice de ceea ce înseamnă cugetul Bisericii.

\r\n

Diavolul găseşte tot timpul argumente pentru a-i ţine lângă el pe cei care la un anumit moment s-au lăsat păcăliţi. Chiar în faţa unor minuni – precum cea făcută de Sfântul Spiridon – unii ere­tici au rămas înţepeniţi în rătăcire. Vedem chiar că istoria Bisericii este plină de minuni care au arătat nepu­tin­ţa ereticilor, a păgânilor sau a slujitorilor idoleşti care au stat împotriva mărturisitorilor creştini. Totuşi, nici unul dintre aceste semne nu a avut rolul de a anihila libertatea umană. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca toţi oamenii din lu­me să fie obligaţi a recunoaşte că singura credinţă adevă­ra­tă este cea ortodoxă, ar fi făcut minuni înfricoşă­toare şi, de spaimă, oamenii s-ar fi convertit. Pentru drept-credincioşi minunile care au vădit ade­vă­rul dreptei-credinţe sunt dovezi ale dragostei lui Dumnezeu, sunt dovezi că Domnul veghează ca turma să nu meargă pe căi greşite.

\r\n

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

[1][2] Datorită numărului mare de citate folosit în această carte am folosit sistemul alternativ de indicare a sursei citate: între parantezele drepte se află numărul cărţii din care s-a citat (aşa cum apare în bibliografia de la sfârşit), şi numărul paginii –citatul acesta este luat din cartea Mitropolitu­lui Hierotheos Vlachos – “Cugetul Bisericii Ortodoxe”, de la pagina 187,.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *