Despre Numele lui Dumnezeu

Deseori mergând pe stradă ne opresc niște persoane și ne adresează întrebarea dacă noi cunoaștem „numele lui Dumnezeu” și dacă este important ca să cunoaștem acest „nume”.

\r\n

În această privință martorii lui Iehova susțin cu tărie și vehemență că numele lui Dumnezeu este Iehova, și că dacă noi nu cunoaștem și nu invocăm acest nume atunci îl necinstim pe Dumnezeu. În continuare ne propunem să analizăm această problemă și să identificăm veridicitatea celor menționate de respectivii „martori” prin prisma studiului biblic aplicând legile ermineuticii și exegezii biblice.

\r\n

I

\r\n

Versetul de bază pe care se conturează și ia amploare întreaga problemă legată de numele lui Dumnezeu este cel de la Ieșire 3,14  și anume: „Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”.

\r\n

„Studenții în Biblie” susțin că anume în răspunsul lui Dumnezeu se află deschiderea Lui către lume și descoperirea numelui Său care este Iahve (atenție nu Iehova!) care abia mai târziu va fi introdus pentru camuflarea numelui divin din compunerea sa din Iahve și vocalele de la alt nume a lui Dumnezeu – Adonay, prin cumulare reieșind Iehova. Această măsura a fost impusă de rabini în următoarele circumstanțe, acolo unde se scria numele divin mai jos sub el se scria Adonay, iar cititorul în cadrul cultului sau lecturii personale citea astfel al doilea nume. Cu timpul se scriau doar vocalele de la numele Adonay, iar în timpul unor traduceri ale Sfintei Scripturi traducătorii au considerat ca numele este nu Iahve ci Iehova.

\r\n

În esență numele comunicat lui Moise (Cel ce este) reprezintă un nume atributiv al lui Dumnezeu, care exprimă (conform variantelor de traduce expuse ulterior) atributele Sale de Dumnezeu autosuficient, purcezător al vieții de la Sine izvorâtoare și cauzant de Sine Însuși. Cel mai important din cele relatate lui Moise de către Dumnezeu este faptul că răspunsul dat de El s – a dovedit a fi un manifest de libertate, un refuz de a comunica esența naturii dumnezeiești și taina cea mare a lui Dumnezeu, și a oferit un „îndrumar” după care să – L cunoaștem ca fiind „Cel ce este” adică Dumnezeu existent mereu, oricând și oriunde.

\r\n

Este important de menționat, că Iahve ca nume al lui Dumnezeu este cel mai des întâlnit în Vechiul Testament – 6823, celelalte nume sunt considerabil mai puțin utilizate. Pe lângă acest nume mai întânim peste 80 de nume ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament, printre care:

\r\n\r\n

    \r\n

  • Iahve-Savaoth – Dumnezeul puterilor
  • \r\n

  • Iahve-Elohim – Domnul Dumnezeu
  • \r\n

  • Iahve-Adonay – Dumnezeu Stăpân
  • \r\n

  • Adonay – Stăpân, Domn (ca ultimă autoritate)
  • \r\n

  • Iah (prescurtare a lui Iahve)
  • \r\n

  • Eloah (Dumnezeu la singular) sau Elohim (forma la plural)
  • \r\n

  • [El-] Şaddai – Atotțiitorul
  • \r\n

  • [El-] Gibhor – Atotputernicul
  • \r\n

  • [El-] Roi – Atotvăzătorul
  • \r\n

  • [El-] Shalom – Dumnezeul Păcii
  • \r\n

  • [El-] Elyon – Cel mai Înalt
  • \r\n

  • ş.a
  • \r\n

\r\n

Iar Sf  Dionisie Areopagitul spune că cel mai potrivit nume al lui Dumnezeu ar fi „Cel bun” pentru că nu poți spune că Dumnezeu există întâi și apoi este bun [1].

\r\n

După cum se poate observa toate variantele de nume inclusiv Iahve reprezintă niște atribute a lui Dumnezeu și nicidecum nume propriu, identitate strictă a lui Dumnezeu, un pașaport al Lui.

\r\n

În Biblia ebraică tetragramatonul (nemele divin) sună aproximativ astfel: „Ehyeh așer ehyeh”, în Septuaginta „Ego imi o on” iar în Vulgata „Ego sum qui sum”. Acest text este foarte important de interpretat corect, întrucât în el Se relevează Dumnezeu în Vechiul Testament. Astfel există trei variante de traduceri:

\r\n\r\n

    \r\n

  1. Eu sunt Cel ce sunt (misterul lui Dumnezeu care refuză dezvăluirea numelui)
  2. \r\n

  3. Eu sunt ceea ce sunt (este ființa prin ea însăși)
  4. \r\n

  5. Eu sunt cel ce voi fi (Cel pe care oamenii Îl vor percepe în revelații succesive)
  6. \r\n

\r\n

De menționat că în Noul Testament Iahve nu este prezent, ci întodeauna este tradus cu Kirios mai rar Theos.

\r\n

În continuare vom atrage atenție deosebită la prima variantă de traducere, care este fundamentată pe baza studiului Sfintei Scripturi dar și este prezentă o abordare din punct de vedere al mentalității orientale din perioada respectivă.

\r\n

Din cadrul studiului foarte atent al Sfintei Scriputuri se poate deduce ideea că Dumnezeu a refuzat relevarea numelui Său de mai multe ori. Primul refuz este atestat înainte de Moise și anume după lupta lui Iacov și cu Îngerul Dumnului: „Şi a întrebat şi Iacov, zicând: „Spune-mi şi Tu numele Tău!” Iar Acela a zis: „Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat!” Şi l-a binecuvântat acolo. Şi a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică faţa lui Dumnezeu, căci şi-a zis: „Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu! ” (Fac 32,29-30). Iată vedem că Dumnezeu refuză comunicarea numelui Său, căci el este minunat. Iar minunat înseamnă că e mai presus de posibilitatea noastră de a – l cuprinde cu mintea, de a – l percepe, căci minunile adevărate sunt de alt ordin decât lumea materială, sunt ieșite din comun, nepământești, noi fiind limitați de a le pricepe. La fel trebuie remarcat faptul aici își găsește confirmarea a treia variată de traducere a tetragramatonului : „Sunt Cel ce voi fi ”, adică libertatea lui Dumnezeu de revelare în orice modalitate și formă. În cazul de față noi El ni Se revelează în chipul Îngerului, dar totuși este Dumnezeu, căci zice Iacov : „Am văzut pe Dumnezeu în faţă”.

\r\n

O altă dovadă a refuzului lui Dumnezeu de a comunica numele Său este atestată deja după Moise și anume în cazul dialogului lui Manoe cu Îngerul Domnului: „Şi a zis Manoe către îngerul Domnului: „Cum îţi este numele? Ca să te mărim, când se va împlini cuvântul tău”. Zis-a îngerul către el: „La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el este minunat” (Jud 13,17-18).

\r\n

Iată că în ambele cazuri Dumnezeu ia ipostaza de înger pentru a se revela oamenilor, căci a vedea fața Domnului și a rămâne viu este cu neputință. De asemenea trebuie remarcat faptul că în ambele cazuri Dumnezeu alege revelarea Lui în chipul îngerului, dar relevarea Sa a mai fost atestată în Vechiul Testament și sub alte forme, printre care în stâlp de foc și în nor, dar desăvârșirea și plinătatea revelării lui Dumnezeu am cunoscut – o abia în Noul Testament în Persoana Fiului lui Dumnezeu, în calitatea Sa de Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat („Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” –           In 14,9).

\r\n

Exact aceleași motive stăteau la baza refuzului lui Dumnezeu de a – și  revela numele Său lui Moise, căci mintea omenească nu este aptă de a pătrunde tainele dumnezeiești căci formula „Eu sunt Cel ce Sunt” este un manifest de libertate a lui Dumnezeu în fața făpturii Sale. Totuși Dumnezeu se revelează omului într – o  măsură anumită, El se deschide omului ca Cel ce este prin Sine Însuși, ca Cel de Sine și Atotsuficient, perfect în Sine Însuși ca Cel ce are viața în Sine și de la Care trebuie să cerem viață din belșug. Din acest punct de vedere într-adevăr am cunoscut numele lui Dumnezeu care este sfânt. Iar arhimandritul Sofronie (Saharov), ucenicul Sf. Siluan Atonitul spune: „Însuși Numele Lui însemna prezența Lui Dumnezeu. Numele funcționa în două feluri, oferind atât conștiința Dumnezeului Celui Viu, cât și cunoașterea Lui”[2] .  De aici și se poate identifica raționamentul poruncii a III – din Decalog dar și excesul de zel pe care au facut iudeii în raport cu numele divin. Căci se cunoaște că numai odată pe an la sărbătoarea Yom Kippur, arhiereul intrând în Sfânta Sfintelor putea să pronunțe tetragramatonul dar și atunci în șoaptă ca să nu fie sesizat de popor.

\r\n

Pe de altă parte dorința omului de a afla numele lui Dumnezeu este echivalentă cu setea omenescă de a cunoaște firea dumnezeiescă, ceea ce îi este cu neputință. Căci în gândirea orientală cunoașterea numelui sau denumirii unui obiect presupunea cunoașterea obiectului respectiv. Astfel în concordanță cu cele relevate de arhim. Sofronie, putem deduce că Dumnezeu refuză revelarea numelui Său căci aceasta ar conduce la cunoașterea firii dumnezeiești, iar cele ale lui Dumnezeu le știe doar Duhul Domnului: „fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (1 Cor 2,10).

\r\n

Pentru a întări această idee cu pasaje scripturistice vom apela la cartea Facerii 2,19-20, unde omul pune numele animalelor: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam”. Anume prin actul numirii Adam este chemat de către Dumnezeu să cunoască firea a toate aceste animale, lucru valabil și pentru toate celelalte elemente din natură, iar scopul fiind ca și prin ele Adam să ajungă să cunoască pe Dumnezeu, fiind o cunoaștere catafatică, întrucât Adam o experimenta pe cea apofatică vorbind cu Dumnezeu „față către față”. Astfel vedem și aici analogia că prin numirea și cunoașterea numelui se cunoaște firea.

\r\n

La fel de important este cercetarea unui alt „nume” al lui Dumnezeu – Eloah (sau Elohim la plural). Iată că din studiul biblic iarăși observăm că numele lui Dumnezeu Iahve nu era pe de parte considerat cel mai important, aceasta îl demostrează versetul de la Daniel 9,19: „ O, Doamne, ascultă! O, Doamne, iartă! O, Doamne, ia aminte şi lucrează! Nu întârzia pentru numele Tău, Dumnezeul meu; că numele Tău îl poartă cetatea şi poporul Tău!”. Care este? Este cel prezent în cuvintele Ierusali(e)m și Ișra-El. Această particulă „El” vine de la Eloah/Elohim, care de altfel este parte integrantă a multor nume prezente în Vechiul Testament, astfel ca Micha-El („Cine este cel ca și Dumnezeu?”), Gabri-El („Puterea lui Dumnezeu”), Rafa-El („Dumnezeu este vindicător”), Samu-El („Auzit de Dumnezeu”) etc.

\r\n

Ba mai mult, când Hristos este răstignit pe cruce el nu invocă numele Iahve ci: „Eli, Eli, lama sabahtani adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Iată noi vedem că nici Fiul lui Dumnezeu nu invocă numele Iahve ci îl numește Eli (Eloah/Elohim). Și la fel în Noul Testament primim poruncă de a boteza nu în numele lui Iahve, ci în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Mt 28,19).

\r\n

II

\r\n

Studierea Noului Testament prin prisma problemei analizate ne duce la concluzia că Iisus Hristos este de fapt Iahve, afirmație îndrăzneață și surprinzătoare, dar care va fi demonstrată pe parcurs.

\r\n

Astfel primele versete care necesită o abordare analitică serioasă sunt cele care exprimă moșternirea unui nume de mare preț: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip 2,9-10).  Apare întrebarea firească care este acest nume? Acest nume este Iisus Hristos.Vedem că toate se pleacă întru numele lui Iisus (Mântuitor), însă se știa foarte bine că există interdicția de a se închina făptuirii ci numai Făcătorului („Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti” – Lc 4,8), astfel apostolul Pavel nu putea să propovăduiască închinarea la făptură, altfel ar fi fost instigare la idololatrie. Totodată vedem aici îndemnul de îngenunchere, închinare la numele lui Iisus Hristos pe când în Vechiul Testament Dumnezeu zice: „Am jurat pe Mine Însumi! Din gura Mea iese dreptatea şi nu-Mi întorc cuvântul; înaintea Mea tot genunchiul se va pleca; pe Mine jura-va toată limba” (Is 45,23), înseamnă că Iisus Hristos este Dumnezeu, și a moștenit un nume care este cel al lui Dumnezeu. Dar de vreme ce El era Dumnezeu ar fi cu putință deja să mai moștenească un nume fiind desăvârșit? NU! Reiese că el deja îl avea, fiind Iahve (Cel ce este) căci „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In 1,1). Totodată vedem că Dumnezeu nu îngăduie făpturii să-I poarte numele și să-I ia slava Sa : „Pentru Mine, şi numai pentru Mine o fac; oare cum voi îngădui ca numele Meu să fie pângărit? Nimănui nu voi da slava Mea!” (Is 48,11).

\r\n

Mai vedem că moștenirea se referă la numele de Iisus Hristos, ca Mântuitor și Uns și la Fapte 4,12: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.” Observăm aici sintagma „dat între oameni”, deci se poate face referire Persoanei Umane a lui Iisus Hristos care a primit acest privilegiu din unirea cu firea dumnezeiască, dar privilegiul este de a fi partaș prin unire cu Dumnezeu la actul mântuirii, astfel că prin neascultare a căzut Adam cel vechi iar prin ascultare s – a înălțat Adam cel Nou. De asemenea chiar Domnul Iisus Hristos spune apostolilor să ceară în numele Său : „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (In 14,14), „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (In 16,24) și „În ziua aceea veţi cere în numele Meu” (In 14,26). Observăm că în numele lui Hristos Iisus cerem și primim și nu întru al lui Iahve, ceea ce iarăși ar însemna că ar fi idolatrie dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu, căci ar fi închinare la făptură și slujirea ei.

\r\n

Numele lui Iisus Hristos era și este atât de important și „lucrător” încât vedem că se scoteau draci și se făceau multe minuni: „Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi” (Mc 9,38), „Iar Pavel mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit” (FA 16,18) ș.a.

\r\n

Foarte relevant și sugestiv este faptul interzicerii propovăduirii de către sinedriu în numele lui Iisus Hristos: „Dar ca aceasta să nu se răspândească mai mult în popor, să le poruncim cu ameninţare să nu mai vorbească, în numele acesta, nici unui om. Şi chemându-i, le-au poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai înveţe în numele lui Iisus” (FA 4,17-18).

\r\n

Un verset din Evanghelia după Ioan reflectă adevărul de fapt despre Cel care și-a revelat numele Său lui Moise, și este Hristos: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume (In 17,6)”. Se impune întrebarea Cine a arătat numele lui Moise? Dumnezeu! Cine spune că a arătat numele lui Dumnezeu oamenilor? Iisus Hristos ! Rezultă că Hristos este Dumnezeu! Numele de Iahve este atribuit lui Hristos.

\r\n

Există un șir de locuri paralele care demonstrează atribuirea lui Hrisots a numelui de Iahve, printre care unul din cele mai relevante este cel în care la Isaia 44,6 unde Domnul Savaot se numește Cel dintâi și Cel de pe urmă: „Aşa zise Domnul, Regele lui Israel şi Izbăvitorul său, Domnul Savaot: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!” iar în Apocalipsă observăm că Iisus Hristos atribuie la persoana Sa acest titlu: „Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Apoc 1,17).

\r\n

Dezvoltarea ideii despre atribuirea numelui Iahve lui Hristos o vedem deosebit de relevant în Evanghelia după Ioan dar și cea după Marcu. Analiza primului caz este sugestivă îndeosebi prin exemplificarea versetului de la Ioan 18,4-6: „Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.” Evanghelistul subliniază că cei care voiau să prindă pe Hristos au cazut cu fața la pământ anume la pronunțarea sintagmei „Eu sunt”[Cel ce sunt], adică Hristos atribuie la adresa Sa tetragramatonul, căci dacă ar fi spus pur și simplu Eu sunt, ei nu ar avea nici un motiv, ca să cadă cu fața la pământ, mai ales că știau pe cine caută (căci Iuda îi călăuzea), și credeau că este un om obișnuit, ar fi pur și simplu un non – sens. Însă auzind pronunțarea numelui divin iudeii au procedat astfel în semn de mare respect față de numele divin, probabil că soldaților romani care îi însoțeau nu le-a fost clară reacția iudeilor la pronunțarea unui cuvânt, căci presupunem că au căzut cu față la pământ doar iudeii, care au auzit pronunțarea numelui divin.

\r\n

Alte versete foarte relevante la acest subiect sunt cele de la Ioan 8,24 și 8,25 : „V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre. Deci Îi ziceau ei: Cine eşti Tu? Şi a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la început.” Iata aici vedem că iarăși dacă nu „citim” corect acest pasaj biblic el nu poate fi înțeles, și pare absurditate. Căci dacă citim simplu, dacă nu veți crede că Eu sunt, veți muri, nu are sens. Iar dacă presupunem că Iisus spune: dacă nu credeți că Eu sunt [Cel ce sunt] adică dacă nu veți crede că Eu sunt Dumnezeu, atunci veți muri în păcatele voastre, astfel este prescurtarea numelui divin, pe care iarăși Mântuitorul și-L atribuie, în acest caz pasajul se îmbracă într – un nou colorit foarte interesant și totul capătă sens . Apoi vedem că iudeii nu se dumeresc și – L întrebă repetat iar Hristos le răspunde: „Ceea ce v-am spus de la început”, adică El le oferă a doua modalitate de traducere a lui Iahve (Eu sunt ceea ce sunt – Ființa prin ea însăși).

\r\n

Evanghelia după Marcu oferă deasemenea posibilitatea de a demonstra că Hristos Iisus își are nume caracteristic drept Iahve, și anume : „Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare vouă? Iar ei toţi au judecat că El este vinovat de moarte” (Mc 14,61-64) . În acest caz trebuie de remarcat că arhiereul își sfâșie hainele când Hristos zice Eu sunt [Cel ce sunt] (aici deasemenea Iisus zice despre sine că El este Cel ce este – Iahve), aceasta trebuia să fie reacția atunci când se auzea hulirea numelui lui Dumnezeu, și este interesant că arhiereul nu îndrăznește să-L întrebe direct dacă este Fiul lui Dumnezeu (a fi Fiul lui Dumnezeu înseamnă a fi de o ființă cu Dumnezeu, deci a fi Dumnezeu, purtând aceeași fire, căci nu poate Tatăl avea altă fire decât Fiul, iar noi, creștinii suntem fii ai lui Dumnezeu după har), ci Fiul Celui binecuvântat, și nici nu zice direct : Tu ești Iahve, Tu te faci pe Tine Iahve? În percepția lor Hristos era un simplu om care se făcea pe sine Dumnezeu („Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu.” In 10,33), aici e hula de a se face cineva Dumnezeu, dar Hristos era îndreptățit să o facă, pentru că era chiar Dumnezeu! Astfel conform Legii ,hulitorul trebuia să moară („Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul, sau băştinaşul, de va huli numele Domnului, să fie omorât” Levitic 24,16), de aceea cei ce asistau la așa-numitul proces au pronunțat sentința capitală.

\r\n

Un verset cu o subtilitate incredibil de fină dar foarte prețioansă este cel de la Ioan 8,58: „Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam”. Subtilitatea constă în faptul că Hristos intenționat alege a vorbi la prezent, și comite o greșeală gramaticală, astfel încât să se lase de înțeles că utilizează tetragrama la adresa Sa. Deci trebuia să utilizeze Eu am fost mai înainte de a fi fost Avraam, însă a utilizat Eu sunt [Cel ce sunt] mai înainte de a fi fost Avraam, iar următorul verset :„ Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (In 8,59) vedem reacția „legală” (impusă de Lege la comiterea hulei) pe care o au iudeii, și anume cea de a omorâ cu pietre pe hulitor.

\r\n

De altfel și iconografia ortodoxă mărturisește despre Domnul nostru Iisus Hristos că este Dumnezeul Vechiul dar și al Noului Testament, întrucât se scrie pe nimbul Mântuitorului Iahve sub forma de trei litere grecești – (ΩΟΝ) adică Cel ce este, o dovadă a unei apologii iconografice vădite.

\r\n

Din cele relatate se poate limpede concluziona că Dumnezeu, chiar și – a revelat numele Său oamenilor, astfel noi am înțeles că Dumnezeu este Cel ce este, El fiind existența de Sine generatoare și dătătoare de viață. Însă această circumstanță nu presupune faptul că în cazul necunoașterii numelui lui Dumnezeu, El nu ne aude rugăciunele sau îi este știrbită autoritatea după cum susțin Martorii lui Iehova.

\r\n

La fel a devenit clar că naturii omenești îi este imposibil „să – I impună” lui Dumnezeu un nume propriu altul decât cel pe care și l – a ales de Mântuitor și Uns– Iisus Hristos, care pe de altă parte este și numele atributiv al Său.

\r\n

Este de la sine înțeles că Dumnezeu nu voiește doar să – I cunoaștem numele (aici în sensul ca să – L venerăm ca pe Părintele nostru binefăcător și să – I mărturisim măreția) ci să și fim demni de cunoștința acestui nume prin împletirea vie a ortodoxiei cu ortopraxia, în caz contrar nu vom avea nici o părtășie cum Dumnezeul Cel Viu în afară de formalitatea din sufletul nostru și nici nu ne vom deosebi prin nimic față de cei care Îl ignoră sau chiar Îl neagă pe El…

\r\n

Protodiacon Andrei KURAEV

\r\n

Lecție audio despre Martorii lui Iehova – www.kuraev.ru

\r\n

Traducere, adaptare, comentarii și note – Diacon Mihail TIHONOV

\r\n\r\n

\r\n\r\n


\r\n\r\n

\r\n\r\n[1] Sf. Ioan Damaschin „Dogmatica”, Ed a 3 – a, Scripta, București 1993, p 26\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[2] Arhimandritul Sofronie Saharov „Rugăcunea – experiența vieții veșnice”, Ed. a 3-a, Deisis, Sibiu 2007, p 137\r\n\r\n

\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *