Despre sfintele icoane

– Bine, să facem icoane, însă în reprezentarea Sfintei Treimi este înfăţişat şi Dumnezeu-Tatăl…

– Dumnezeu-Tatăl, după Sfântul Ioan Damaschin, nu trebuie să fie reprezentat în icoane pentru că El este necircumscris.

– Ceea ce s-a întâmplat cu iconomahii se datorează unor exagerări sau unor raţiuni dogmatice?

– Absolut unor raţiuni dogmatice. Insă au fost luate drept argumente anumite exagerări puse în practică de oamenii simpli. Lupta împotriva icoanelor a fost purtată din motive dogmatice, nu doar din pricina exagerărilor, folosite ca pretext, ca un argument în plus. Şi astăzi avem parte adeseori de exagerări. Şi femeile, şi bărbaţii (cu precădere femeile, pentru că sunt mai evlavioase) ajung la exagerări cât priveşte obiectele sfinte, sfintele icoane ş.a.m.d. însă nu alcătuieşte un motiv pentru desfiinţarea sfintelor icoane. Dacă se ajunge la exagerări, trebuie să explicăm lumii, s-o facem să înţeleagă ce e corect. Aşa cum am mai spus şi altă dată, faptul că există bani falşi nu înseamnă că trebuie să desfiinţăm banii autentici! Pur şi simplu cei falşi trebuie scoşi din uz. Banii falşi există tocmai din pricina existenţei celor autentici. Dacă n-ar fi existat cei autentici, nu ar fi existat nici cei falşi.

De multe ori se ajunge la exagerări. Pentru că tot veni vorba, voi, femeile, când mergeţi să luaţi anafura, cereţi „Din prescura cu care se face înălţarea!”. Socotiţi că altă binecuvântare are anafura, alta, o părticică din „înălţare”1. Binecuvântarea anafurei are loc atunci când preotul „înalţă” prescurile, după cum se spune, la Proscomidiar spre a scoate „amnosul” – partea care are imprimată pecetea „Iisus Hristos biruieşte”, care la epicleză (invocarea Sfântului Duh) se va preface în Trupul lui Hristos. Scoate însă şi o altă părticică, dintr-o altă prescură, pentru Maica Domnului, şi miridele (părticele), cum se numesc, ale cetelor îngereşti şi ale sfinţilor, precum şi mici fămâme pentru cei vii şi pentru cei morţi pe care vrem să-i pomenim. Acolo are loc „înălţarea”, care este o binecuvântare aparte, deosebită. Dar pentru că cei aflaţi la slujbă sunt mulţi la număr şi prescurile folosite la Proscomidie nu sunt suficiente, se taie spre a fi împărţite şi alte prescuri. Acestea din urmă sunt binecuvântate în decursul dumnezeieştii Liturghii în momentul în care spunem (după epicleză) „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata…”.

Aşadar, anafura nu are alt har decât [prescura din care se scoate] „înălţarea”. Toate sunt binecuvântate; cu toate au aceeaşi binecuvântare. De multe ori însă femeile acordă o importanţă aparte „înălţării”, anafurei, florilor epitafului, de pildă ş.a.m.d. Sunt flori binecuvântate, nu zic, dar să nu ne comportăm nepotrivit, să ne împingem şi să ne călcăm pe picioare, nu cumva să nu apucăm să luăm şi noi o floare de la sfântul epitaf. De parcă nu ştim ce anume e de luat! Dacă ne-am împărtăşit şi am primit Trupul şi Sângele Domnului nostru – distanţa dintre dumnezeiasca Euharistie şi celelalte (anafura, „înălţarea”, florile epitafului [din Vinerea Mare] şi cele ce se împart la sfinţirile de biserici ş.a.m.d.) este ca de la cer la pământ. Nu există nimic mai de cinste, mai înalt, mai profund, mai deosebit, mai înfricoşător decât Trupul şi Sângele Domnului. Când am primit înăuntrul nostru pe Domnul, toate celelalte sunt de o mai mică importanţă.

– Observăm că mulţi credincioşi cinstesc in mod deosebit anumite icoane, care sunt făcătoare de minuni. Asta nu e un fel de idolatrie?

– Nu. Cinstirea şi evlavia oamenilor faţă de icoane nu pot fi considerate idolatrie; este doar cinstirea îngăduită faţă de icoane.

Cât despre faptul dacă există sau nu icoane făcătoare de minuni, mulţi susţin, judecând raţionalist, că minunea o face credinţa, nu icoana, fiindcă credinciosul în faţa unei icoane, despre care a auzit mai înainte că e făcătoare de minuni, se roagă cu mai multă credinţă, evlavie şi dăruire, iar însăşi această credinţă este aceea care face minunea. Nimeni, fireşte, nu se va îndoi, nici nu va putea aduce vreo obiecţie cum că nu credinţa e aceea care face minunea. Domnul a spus că dacă aveţi credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi spune muntelui acestuia „Ridică-te şi aruncă-te” (Mt. 21, 21) de aici, aşa va fi. Negreşit, credinţa face minuni, fie că te rogi în faţa unei icoane, fie în aer liber, fără nici o icoană înaintea ta, fie într-o peşteră, fie pe o corabie, fie într-o barcă, cu care ai ieşit la pescuit, şi, din pricina furtunii puternice iscate, rişti să te îneci: de acolo, din barcă, strigi, şi Dumnezeu te aude şi te miluieşte – dacă asta socoteşte Dumnezeu că trebuie să facă. Credinţa şi rugăciunea fac minuni, indiferent dacă ne rugăm sau nu în faţa icoanelor. Şi imnul închinat credinţei în Epistola către Evrei ce spune? „Prin credinţă au biruit împărăţii” (Evr. 11, 33). Nenumărate şi mari sunt minunile credinţei. „Mari sunt minunile credinţei”, după cum spune şi un tropar (troparul Sfântului Teodor Tiron). Credinţa săvârşeşte minuni. Dar asta nu înseamnă să excludem harisma facerii de minuni a sfintelor icoane – a unor icoane. Domnul a dat unor persoane harisma facerii de minuni: Sfinţilor Apostoli, de pildă.

Insă vedem că harisma vindecărilor nu o aveau doar Sfinţii Apostoli ca persoane, ci şi obiectele de care se atingeau trupurile Sfinţilor Apostoli. în Faptele Apostolilor citim că nu numai Apostolii săvârşeau minuni, ci până şi umbrele lor. Ni se spune că erau aduşi bolnavii în pieţe şi pe drumuri pentru ca să cadă asupra lor umbra lui Petru şi să-i vindece, şi ei se vindecau (F.A. 5,15-16). Şorţurile şi ştergarele şi mahramele Apostolilor erau aşezate peste morţi, şi aceştia înviau – aceasta fiind răsplata [dăruită de Dumnezeu] Apostolilor înşişi. Harisma, dată de Domnul Apostolilor, se transmitea şi asupra obiectelor, cu care ei intrau în contact. Dacă Dumnezeu a dat acest lucru Apostolilor, de ce să nu-l dea şi sfinţilor Săi? „lisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evr. 13, 8). Ca să-i cinstească pe sfinţii Săi şi mai mult. Precum mahramele Apostolilor făceau minuni, aşa vor fi făcut şi celelalte obiecte ale lor. Dacă, spre exemplu, Apostolul Pavel ar fi zugrăvit o scenă din viaţa Domnului într-o icoană, n-ar fi fost exclus ca această icoană să fie făcătoare de minuni: să aibă aceeaşi harismă ca şi Apostolul Pavel.

Ceva asemănător se întâmplă şi cu sfintele icoane. De multe ori oamenii care pictau aceste icoane erau oameni sfinţi. Zugrăveau sfintele icoane nu aşa cum fac unii pictori de astăzi, care apucă pensula şi se dau la pictat icoane, cu trabucul sau ţigara în gură, „tămâind” icoanele cu fumul de ţigară sau stând picior peste picior; sau, cine mai ştie, după nişte stări păcătoase. Dacă unii sunt în stare să se folosească de o icoană, fără să fie tau- maturgică, prin vreo şarlatanie, asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Cum am spus, faptul că există monede false nu anulează existenţa celor autentice. Şi, dacă există icoane care nu fac minuni şi sunt puse în comerţ într-un mod necuvenit, aceasta nu înseamnă că nu există şi icoane care într-adevăr săvârşesc minuni.

In vremurile de demult au existat oameni sfinţiţi, care zugrăveau icoane cu mult post şi rugăciune. De ce să ne mire că Dumnezeu răsplăteşte sfinţenia acestor oameni, dând harismă lucrurilor mâinilor lor, acestor lucruri pe care ei le fac, adică sfintelor icoane?

Ce e de mirare, aşadar, dacă harisma taumaturgică prin harul şi mila Domnului s-a revărsat şi asupra lucrurilor mâinilor lor? asupra unei icoane? şi icoana, icoana în sine, are acum de la Dumnezeu harisma de a săvârşi minuni? Fie pentru că omul care a alcătuit-o a fost sfânt, a avut harisma facerii de minuni ce s-a revărsat şi asupra ei, fie pentru că virtutea sa, nevoinţa, postul au făcut să se pogoare Harul lui Dumnezeu asupra ei. Ştiţi cum zugrăveau icoane cei de odinioară? Nu ca cei de azi, care fumează şi îneacă icoana în fumul lor, fie de ţigară, fie de trabuc, fie de pipă. Iconarii de demult, înainte de a lua pensula şi a începe să o zugrăvească pe Preasfânta sau pe Domnul sau orice altceva, posteau, se rugau, stând în genunchi ceasuri şi zile întregi. De ce să ne mire dacă Dumnezeu, răsplătind o astfel de stare a omului, rugăciunea, postul, smerenia, dăruia lucrurilor mâinilor sale harisma taumaturgică?

S-ar putea transmite harisma aceasta şi asupra celui ce se va folosi de ea. Se poate ca icoana să fi fost făcută de cineva la întâmplare, dar cel ce a luat-o, un ascet, un sfânt, a udat-o cu lacrimile sale; mii de mătănii în faţa ei, privegheri, rugăciuni nesfârşite. Se poate şi pentru el Dumnezeu să dea acestei icoane harisma facerii de minuni şi după generaţii icoana aceasta să facă o minune. Să fi primit harisma, fie de la cel ce a zugrăvit-o, fie de la cel ce a folosit-o. Judecăţile lui Dumnezeu sunt nemărginite.

Există, aşadar, icoane care prin ele însele au harisma taumaturgică. Şi un credincios, invocând harul acestei icoane, în care sălăşluieşte harisma facerii de minuni, pentru că aşa a voit Dumnezeu, Cel Care nu judecă după măsura gândirii noastre mărginite, poate să primească vindecarea sau să înţeleagă că o altă minune a fost săvârşită de icoana aceasta.

Nu e vorba deci de idolatrie, ci despre cinstirea firească şi despre lucrarea acestei icoane.

– E cu putinţă să săvârşească icoana o minune dacă noi înşine nu credem în puterea ei taumaturgică?

– Dacă tu nu crezi, n-o s-o chemi în ajutor. Dar se poate să săvârşească o minune asupra ta la rugăciunea altcuiva. Se poate ruga pentru tine, nu neapărat la icoana cu pricina, mama ta; oriunde, nu într-un loc anume, şi tu să ai parte de o minune în viaţa ta. Dumnezeu face minuni de multe ori „silit fiind” de altcineva.

– După cum se spune, închinarea la icoane înseamnă cinstire faţă de sfântul zugrăvit în ea. Care este rostul litaniilor care se fac cu ele, ce nevoie au credincioşii de ele?

– Cu icoanele acestea, care sunt sfinţite fiindcă au fost zugrăvite de oameni sfinţi şi au săvârşit în mod repetat minuni, se fac litanii pentru binecuvântarea oraşului sau a satului. Litania este fireşte şi cinstea acordată icoanei înseşi. Şi litania cu epitaful, cu Sfânta Evanghelie pe el şi cu icoana Domnului în fundal se săvârşeşte pentru sfinţirea locului; ca să se binecuvânteze drumurile pe unde se va trece. La fel şi cu sfintele moaşte: ele revarsă sfinţenie, revarsă Har, peste tot pe unde trec.

– Icoana pe care o cumpărăm trebuie să o ducem Ia biserică pentru a se sfinţi?

– Nu. Nu e nevoie. Icoana prin însăşi reprezentarea sfântului sau a Preasfintei sau a Domnului nostru este vrednică de respect şi cinstire. Nu va deveni vrednică de respect şi cinstire dacă o ducem la biserică. Daca se face asta, nu e ceva rău, ci în plus. Nu există însă nici un motiv pentru aşa ceva.

– Evanghelia sau icoanele Domnului şi ale sfinţilor trebuie să aibă întâietate când vine vorba de închinare?

– Primul loc îl ocupă Evanghelia, fiindcă ea nu e doar un simbol, ci însuşi cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Care vorbeşte; apoi Cinstita Cruce şi după aceea oricare altă icoană; aceasta este ordinea.

– Părinte, în legătură cu icoana care s-a mişcat singură la Judecătoria de pace trebuie să acceptăm neapărat că acolo s-a petrecut o minune?

– Dacă nu există o explicaţie pe baza legilor naturii, ce altceva o să spunem? Dacă există o astfel de explicaţie, înseamnă că nu e o minune. Dar dacă nu există, ce altceva vom spune? Că Dumnezeu în acest chip vrea să ne vorbească.

– Este exclus să fie o lucrare demonică?

– Nu, nici asta nu este exclus. Prin urmare, fiind un element supranatural, trebuie să vedem dacă e de la Dumnezeu sau dacă e o lucrare demonică. De aceea noi nu trebuie să ne grăbim să dăm explicaţii la tot ce se întâmplă, ci să lăsăm să vorbească Dumnezeu prin intermediul Bisericii. Biserica are oameni cu puterea deosebirii duhurilor, şi ei vor spune dacă este o lucrare demonică sau dacă este o lucrare de la Dumnezeu. De multe ori şi diavolul săvârşeşte în aparenţă minuni. Drept urmare trebuie multă atenţie. Mai bine să fie ceva de la Dumnezeu şi să nu primim decât să fie ceva de la diavolul şi să primim ca şi cum ar veni de la Dumnezeu.

Arhimandrit Epifanie Theodoropoulos

Fragment din cartea “CONVORBIRI DUPĂ LITURGHIE”, Editura Sophia

sursa: www.crestinortodox.ro