DIN ÎNVĂŢĂTURA BISERICII ORTODOXE DESPRE RUGĂCIUNE

În viața creștinului ortodox cântarea psalmilor şi rostirea canoanelor de rugăciune aprind dorinţa înţelegerii şi dobândirii „cunoştinţei duhovniceşti”. În Patericul egiptean se descrie un caz despre neînţelegerea de către un monah a cuvintelor recitate şi asigurarea dată de avva Pimen că, în ciuda acestui fapt, cuvintele au avut efect asupra demonilor. Prin practica cugetării la Dumnezeu, cunoaşterea duhovnicească începe să se adâncească, încât cuvintele recitate devin o rugăciune adevărată. De aici și citirea Sfintei Scripturi nu mai este un simplu text sau pur și simplu o lectură, ci o rugăciune şi o nevoinţă ascetică neîncetată ca mijloc de potolire a patimilor şi de cultivare a virtuţilor spre desăvârşirea deplină. Şi dacă această viaţă e menită să fie o pregustare a cerului, atunci rugăciunea e cel mai bun prilej al omului pentru o comunicare reală cu Dumnezeu şi astfel viaţa de zi cu zi şi rugăciunea sunt inseparabil legate între ele de o înrudire morală şi duhovnicească.

\r\n

Căile rugăciunii neîncetate

\r\n

Tot ceea ce ne învaţă Părinţii Bisericii despre rugăciune – este că calea rugăciunii duce de la forme şi cuvinte multiple spre forme mai simple şi cuvinte mai puţine şi, în cele din urmă, spre rugăciunea lipsită de cuvinte.

\r\n

Cele patru feluri de rugăciune menţionate de apostolul Pavel în Epistola I către Timotei, 2, 1: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” – nu sunt numai „forme” de rugăciune, adică structuri sau modele pentru rugăciune, ele sunt mai degrabă atitudini sau stări: „Modul cum vrem să ne găsim atunci când ne rugăm, e modul în care ar trebui să ne pregătim înainte de începutul rugăciunii”. Idealul rugăciunii curate, adică al rugăciunii dincolo de împrăştierile şi de manifestările acestora în imagini mentale, se bazează pe aceleaşi îndemnuri ale apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni, 5, 17) şi de a ne ruga „…în tot locul, ridicând mâini sfinte fără de mânie şi fără de şovăire” (I Timotei, 2 8). A „ridica mâini sfinte” în rugăciune – înseamnă a ne ruga în curăţia inimii. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că mintea trebuie „curăţită de gunoaie” şi „întărită în virtute”, ca să „se hrănească neîncetat numai cu frumuseţea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”. Atunci când Sfântul Grigorie descrie „rugăciunea cea mai curată şi sfântă” născută din gânduri curăţite într-o „asemănare duhovnicească şi îngerească”, el accentuează integrarea dintre rugăciunea neîncetată şi curăţia inimii. Uşurarea treptată a grelei poveri a păcatului îngăduie sufletului şi rugăciunilor sale să atingă „înălţimile cerului… dincolo de cer, căci e natural ca mintea curată să laude pe Dumnezeu”. Astfel, după cum ne spune Sfântul Efrem Sirul, ajungem în stare să urcăm muntele Schimbării la Faţă pentru a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos „schimbat la Faţă”.

\r\n

Curăţia la rugăciune înseamnă şi eliminarea gândurilor şi preocupărilor care împrăştie mintea. A ne ruga în curăţia inimii înseamnă a opri toate gândurile care împrăştie mintea să intre în “lăcaşul inimii” (Sfântul Pahomie cel Mare). Teodor, ucenicul Sfântului Pahomie, relatează despre un oarecare Corneliu, că „şi-a curăţit inima până într-atât, încât nu avea nici un gând deşert în tot răstimpul rugăciunii”.

\r\n

Mânia, întristarea sau pofta adeseori îl însoţesc pe om în rugăciune generând imagini care joacă în faţa ochilor chiar şi atunci când încearcă să se roage. Avva Evagrie concepea rugăciunea curată în primul rând în termenii libertăţii de orice fel de imagini, adică în timpul rugăciunii mintea nu trebuie să fie constrânsă de imagini, chiar şi de cele bune, care pot astfel împiedica „întâlnirea minţii cu imaterialitatea lui Dumnezeu”. Gândurile bune – cele  care apar din „privirea la tainele cereşti” – tind să treacă repede cedând locul gândurilor păcătoase. Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne vorbesc despre pregătirea pentru rugăciune care constă în: lepădarea păcatelor, punerea temeliilor simplităţii şi smereniei, zidirea “turnului duhovnicesc” al virtuţilor înălţate la cer.

\r\n

Rugăciunea e atât o disciplină ascetică, cât şi rodul unei vieţi disciplinate ascetic. Pentru ca rugăciunea să fie neîncetată, sufletul trebuie să fie curat. Sfântul Ioan Cassian avertizează asupra faptului că rugăciunea variază după împrejurările în care este făcută; există tot atâtea feluri de rugăciune câte situaţii de rugăciune există. Starea sufletului afectează calitatea rugăciunii. Ioan Cassian sugerează trei feluri de împrejurări care afectează rugăciunea: dispoziţiile, stările conştiinţei şi etapele progresului duhovnicesc. Dispoziţiile: vioi, trist, disperat, încurajat de progresul duhovnicesc, descurajat de asaltul demonilor: Stări de conştiinţă: cererea iertării păcatelor, rugăciunea pentru dobândirea harului pentru virtute sau izbăvirea de o răutate, viciu, sentimente de străpungere la gândul iadului sau al judecăţii de apoi, punerea în mişcare de către nădejdea răsplătirilor viitoare.

\r\n

     Cele patru feluri de rugăciune

\r\n

Textul din Epistola I către Timotei, 2, 1: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” – a fost înveșmântat într-o teologie a rugăciunii. Pentru Origen, Evagrie, fericitul Augustin, Sfinţii Ambrozie de Mediolan, Grigorie de Nyssa, Ioan Cassian şi alții –

\r\n

― „cererea” – este o rugăciune pentru iertarea păcatelor. „Rugăciunea e convorbirea minţii cu Dumnezeu însoţită de rugăminte stăruitoare cuprinzând cererea şi ajutorul în vederea celor bune” (Avva Evagrie Ponticul).

\r\n

― „rugăciunea” – drept un „vot” de dedicare unui anumit scop. „Rugăciunea e o făgăduinţă de bunăvoie a lucrurilor bune”, adică un vot. (Avva Evagrie Ponticul, Origen).

\r\n

― „mijlocirea” – o rugăciune pentru alţii făcută de cei înaintaţi duhovniceşte.

\r\n

― „mulţumirea” – o contemplare a lucrării lui Dumnezeu în trecut, prezent şi viitor, răsplata ei fiind: contemplarea „cu ochii cei mai curaţi” a lucrurilor lui Dumnezeu care oferă „revărsări negrăite” şi „mulţumiri negrăite” într-o „mare bucurie”.

\r\n

Sfântul Grigorie de Nyssa admite că fiecare din cele patru feluri de rugăciune poate fi prilejul „unor rugăciuni mai aprinse şi mai înflăcărate”, al unor „cereri curate şi mai osârduitoare”, al unor „rugăciuni curate şi fierbinţi”. Până şi începătorii pot simţi o „voiciune” a duhului, la fel de intensă ca şi cea simţită de cei curaţi cu inima.

\r\n

Sfântul Grigorie ne îndeamnă să înaintăm de la rugăciunea potrivită vieţii practice, a căinţei de păcatele săvârşite şi cultivării virtuţilor, spre rugăciunea aprinsă fie din „înflăcărarea iubirii”, fie din “contemplarea bunătăţilor viitoare”. „Treptat înaintăm spre rugăciunea mai înaltă”.

\r\n

Atât cele patru feluri de rugăciune, cât şi descrierea rugăciunii celei mai înalte ne conduc la o întâlnire tot mai profundă cu Mântuitorul Hristos. Iisus Hristos este exemplul şi Învăţătorul care a practicat cele patru feluri de rugăciune unindu-le apoi pe toate într-una, ca în „Rugăciunea Sa arhierească” înainte de Cina cea de Taină (Ioan, 17).

\r\n

Protodiacon Ioan MUNTEANU