„Doamne şi Stăpânul vieţii mele”, înţelesuri duhovniceşti în lirica Sfântului Efrem Sirul

Rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele” a Sfântului Efrem Sirul este, prin profunzimea ei duhovnicească, o capodoperă a literaturii patristice din primele veacuri şi a devenit normativă cultului nostru ortodox, mai ales în perioada Triodului şi a Postului Mare.

Părintele Alexander Schme­­mann a numit-o „Rugăciunea Postului Mare”. Prin faptul că nu este foarte mare, cuprinzând în exprimări scurte o profundă şi lămuritoare retrospectivă lăuntrică, această rugăciune este recitată „la sfârşitul tuturor oficiilor ciclului zilnic din lunea Săptămânii I până în miercurea Săptămânii Pătimirilor (cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor în care rânduiala liturgică are un caracter festiv), precum şi miercurea şi vinerea Săptămânii Lăsatului sec de Brânză” (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Sibiu, 2008, p. 129).

Rostirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul se face întotdeauna însoţită de metanii mici şi mari, rânduite în mijlocul bisericii, ritmul fiind dat de preot, urmat de credincioşi. Rostirea se face astfel de două ori, de fiecare dată însoţită de închinăciuni după fiecare din cele trei stihuri. Între prima şi ultima rostire, preotul zice de trei ori, cu metanie mică, stihurile din rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!/ Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!/ Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!/ Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”. La final, în ultima rostire, fiecare stih al rugăciunii este însoţit de metanie mare.

O împărţire tripartită

Conţinutul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul se desfăşoară într-o logică duhovnicească cu totul aparte în aşa fel încât, dincolo de profunzimile duhovniceşti pe care le evocă, conţinutul ei este uşor de reţinut şi de memorat. Structura este aşadar tripartită, construită ascendent în stihuri. Se pot distinge astfel trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu: „cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea şi păstrătoare ale stării dobândite, graţie celui de al doilea grup, în cel de-al treilea”. Introducerea rugăciunii este în fapt o despătimire: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. Sfântul Efrem atrage astfel atenţia asupra a patru patimi sau gânduri necurate, cvasiprezente în analitica ascetico-mistică a monahismului ori­en­tal: „argia, periergia, philarchia, argologia”. Liberat de sub aceste poveri duhovniceşti, credinciosul vine din nou înaintea lui Dumnezeu pentru a cere: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale”. În contrapondere, întâlnim: „sophrosyne, tapeinophrosyne, hypomene, agape”. Ceea ce rezultă de aici este „sinergia” pe care rugătorul o găseşte la mila Preaputernicului Împărat: „Aşa Doamne şi Împărate, dăruieşte-mi mie să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Însemnătatea duhovnicească

Într-un comentariu detaliat asupra acestei rugăciuni, arhimandritul rus Serafim Alexiev arată că numai în această stare omul este capabil să îşi deschidă ochiul inimii pentru a-şi redescoperi identitatea primordială, cea după „chipul şi asemănarea” Părintelui ceresc şi adevărata sa menire în această lume: „Noi suntem neamul lui Dumnezeu (Fapte 17, 29). De aici rezultă că, îndată ce ne-am învrednicit de o asemenea înrudire preaînaltă cu Dumnezeu, datori suntem să punem în armonie puterea noastră cu dumnezeieştile porunci, în aşa măsură ca această cumpănire să coincidă pe deplin cu glasul conştiinţei noastre şi cu satisfacerea năzuinţelor noastre duhovniceşti, înţelese în chip limpede. Căci inimile noastre sunt legate tainic cu Ziditorul nostru. Căci şi legătura dintre tată şi fiu nu este într-atât de profundă precum legătura dintre Părintele ceresc şi sufletul omenesc. Neascultarea învăţăturilor şi poruncilor Tatălui nostru ceresc a adus, aduce şi va aduce şi pe viitor toate răutăţile de pe pământ. Dacă primim acest adevăr de credinţă – că Dumnezeu este Stăpânul vieţii omului -, trebuie să tragem şi concluzia necesară. Iar aceasta este că omul creat de Dumnezeu este dator să-I slujească Lui, să-I fie Lui rob ascultător” (Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 7).

Rugăciunea şi simbolistica oglinzii

La Sfântul Efrem, rugăciunea reprezintă astfel o realitate analogică a „ochiului luminos”, prezentat de multe ori sub forma oglinzii în simbolistica sa. În strălucirea acesteia se poate vedea cel mai bine frumuseţea Mântuitorului Hristos, cu condiţia „să fie bine orientată”. Pe de altă parte, dacă este orientată greşit, poate dezvălui urâţenia diavolului. După cum putem observa, imaginea vizuală devine pentru Părintele sirian una din temele fundamentale ale misticii sale. El adânceşte şi mai mult această tendinţă, asociind-o, pe de altă parte, modului de înţelegere al Sfintei Scripturi. „Oricui se găseşte înaintea acestei oglinzi” – spune Sfântul Părinte – „i se fac văzute păcatele, şi oricine se uită în ea vede aici soarta care-l aşteaptă, bună sau rea. Aici e zugrăvită Împărăţia cerurilor, văzută celor care au ochiul luminos; aici se pot vedea cetele celor buni în înalt, se pot deosebi cetele celor din mijloc, dar sunt însemnate şi cetele cele de jos ale celor răi. Aici se pot recunoaşte locurile gătite celor vrednici de ele, aici se vede Raiul vesel cu florile sale. Dar în acea oglindă se vede şi Gheena, arzând toată, gata pentru cei vrednici să trăiască acolo” (Ad Publium 1-2).

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache

sursa: www.ziarullumina.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *