Dragostea, cununa virtuților

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuvinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.“ (I Corinteni 13, v. 4 – 8 ) [1]

\r\n

\r\n

Dragostea este suma tuturor virtuţilor. Cele mai alese virtuţi sufleteşti nu îşi au împlinirea decît în unica şi marea virtute a dragostei. Pînă şi surorile dragostei, nădejdea şi credinţa îşi au finalitatea doar prin cea care le plineşte, căci doar ea după cum spune Sfîntul Apostol Pavel „toate le crede, toate le nădăjduieşte,“ (I Corinteni 13, v. 7).[2]

\r\n

Opera Floarea darurilor sau Fiore di virtù, apărută la începutul secolului al XIV-lea surprinde „floarea virtuţilor şi obiceiurilor“[3]: iubirea, bucuria, pacea, milostenia, generozitatea, corectitudinea, prudenţa, dreptatea, sinceritatea, adevărul, tăria, mărinimia, constanţă, temperanţă, umilinţă, abstinenţă, castitate, moderanţă sau măsură. Obervăm că virtutea dragostei este prima în ierarhie, ea fiind cea din care se nasc toate celelalte şi cea în care toate se împlinesc. Fiecare virtute menţionată mai sus este pusă în antiteză cu cîte un viciu: iubirea cu viciul invidiei „Unde este invidia, este un mare rău pentru iubire. Invidia constă din două lucruri: Primul este cînd îi pare rău omului de binele altuia. Al doilea este cînd te bucuri de răul altuia, şi-i pricinuieşti o tristeţe mai mare. Invidia este cea care face acestea. Invidia sau pizma este asemenea unei păsări numită aelin, care este atît de invidioasă, încît atunci cînd vede puii săi graşi, îi bate cu ciocul pe coaste şi-i face ca să slăbească. Seneca zice: Unde este invidia, alungă bunătatea şi face răul… “[4], bucuria este pusă în antiteză cu viciul tristeţii, pacea cu mînia, milostenia în antiteză cu viciul cruzimii, generozitatea cu avariţia, corectitudinea cu linguşirea, prudenţa cu nebunia, dreptatea cu nedreptatea, sinceritatea cu falsitatea, adevărul cu minciuna, tăria cu temerea, mărinimia cu gloria deşartă, constanţă cu incostanţă, temperanţă cu nesocotinţă, umilinţă cu mîndrie, abstinenţă cu lăcomie şi îmbuibare, castitate cu desfrîu.

\r\n

Toate virtuţile însă, gravitează în jurul iubirii, virtuţile sunt roadele acesteia, iar vicile, absenţa ei.

\r\n

Fericitul Augustin observă că: „Diavolul îl poate imita pe om în toate… numai în iubire şi smerenie nu.“[5] Diavolul este opusul binelui, adică al iubirii, el luptă împotriva virtuţii iubirii care desăvîrşeşte creaţia şi nu este supusă deşertăciunii.

\r\n

Lupta diavolului împotriva binelui, a iubirii e zugrăvită şi în istorioara următoare: „ Despre nedreptate se povesteşte în Viaţa Sfinţilor Părinţi […] Astfel că Diavolul şi-a luat ca soţie Nedreptatea şi au avut şapte fete: Prima a fost Mîndria, pe care a măritat-o cu oamenii cei mari. A doua a fost Zgîrcenia, pe care a măritat-o cu oamenii din popor. A treia a fost falsitatea, pe care a măritat-o cu ţăranii. A patra a fost invidia pe care au măritat-o printre oamenii de arte. A cincea a fost Ipocrizia, pe care o luară cei bisericoşi (preoţii şi călugării). A şasea fu Trufia, pe care au luat-o femeile şi nu au lăsat-o să se mărite. A şaptea a fost Desfrînarea, pe care nu au vrut s-o mărite, ci au lăsat-o ca prostituată sau curvă, astfel ca să o poată folosi orice om.“[6]

\r\n

Orice virtute este roadă a iubirii, făcătorii de pace îşi iubesc aproapele, sinceritatea, încrederea, este cea mai de preţ cunună a prieteniei, a loialităţii, şi cît de mult iubeşti un prieten adevărat.

\r\n

În opera Floarea Darurilor loialitatea este asemănată cu păsările numite cocori. Aceste păsări au un singur împărat pe care îl slujesc loiali, iar noaptea, atunci cînd dorm, îl pun pe împărat în mijlocul lor, în timp ce doi, trei cocori, stau de strajă într-un singur picior pentru a nu adormi.

\r\n

Multă înţelepciune poţi percepe din tot ce te înconjoară, păsările de exemplu se comportă între ele asemenea oamenilor şi nu doar ele, orice vietate.

\r\n

Referitor la omul linguşitor Platon afirmă: „Să nu crezi pe omul, care îţi mulţumeşte de ceea ce nu i-ai făcut, pentru că acesta te va defăima cînd tu nu vei fi de faţă, că te laudă cu limba, iar în inimă unelteşte rele împotriva ta.“[7], iar Seneca spune: „Omul viclean linguşeşte pe prietenul său şi nu-l duce pe calea cea bună.“[8]. Adevăratul prieten se bucură de realizările celui apropiat lui, iar cînd greşeşte îl mustră departe de ochii altor oameni, ca cel ce-i este prieten adevărat să se îndrepte şi să nu mai greşească, făcîndu-şi rău sieşi sau altora, ci să se bucure doar de bine pentru a putea să fie fericit, iar acestă prietenie se naşte dintr-o iubire sinceră şi dezinteresată. Nu vorbele dulci îţi spun care sunt prietenii, ci faptele. Dacă ascultăm doar vorbele cele dulci putem păţi asemenea corbului din fabula lui Esop, care cedînd linguşirilor vulpii a pierdut bucata de brînză din cioc cînd a început să cînte, în favoarea acesteia. Tot referitor la vorbele dulci Caros spune: „Albina ţine în gură miere şi în coadă acul cu fiere. Tot astfel şi omul dulce la cuvînt: ţine în gură miere, iar în inimă cuţitul.“[9]

\r\n

Cît de frumoasă este virtutea milosteniei, însă şi aceasta se naşte tot din iubire. Un dar extraordinar de mare este acela de a îmbrăca pe cel gol sau a sătura pe cel flămînd şi însetat, însă dacă acest lucru nu se naşte din suflet, din iubire şi milă faţă de semenul tău, ci se naşte pentru glorie deşartă în viaţa aceasta trecătoare, atunci milostenia nu mai este un dar a sufletului, ci o faţă a deşertăciunii. Să luăm pildă în milostenile noastre de la pasărea ce se numeşte „cocoşul sălbatec, care, cînd vede că părinţii săi au îmbătrînit şi au orbit şi nu mai pot să zboare, le face cuib şi-i hrăneşte acolo înăuntru şi le zmulge penele ca să nu zboare. Şi părinţii stau acolo în cuib şi se odihnesc pînă ce le vor creşte penele din nou şi pînă ce li se redă vederea ochilor de către Dumnezeu pentru mila pe care le-o poartă copiii lor.“[10] Cît de mult poate însă face rugăciunea celui drept, rugăciune făcută din puterea dragostei şi cu toată credinţa. Munţii aceia pe care îi mută credinţa pot să fie de exemplu întoarcerea din boală la sănătate a unui prieten.

\r\n

Virtutea castităţii e mînă în mînă cu virtutea iubirii, ea stă la baza tainei cununiei, instituită odată cu săvîrşirea primei minuni a Mîntuitorului Iisus Hristos, preschimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii. „Virtutea castităţii se poate asemăna cu turtureaua, care nu greşeşte faţă de soţ. Iar dacă se întîmplă ca să moară unul din soţi, celălalt păstrează curăţia. Nu poate să îşi găsească alt soţ, întotdeauna îşi duce viaţa în singurătate. Nu bea niciodată apă limpede, nici nu şade în pom verde.“[11]

\r\n

Scriitorul Liviu Rebreanu, în romanul Jar îşi numeşte personajul principal feminin, Liana, turturea, prin personajul masculin Dandu: „- Liana… turturica mea frumoasă…“[12] şi pe bune dreptate o numeşte aşa, căci deşi firavă asemenea unei liane „Şi am impresia acum că Liana n-a avut rădăcini destul de adînci în viaţă. A fost prea fragilă pentru lupta brutală care e viaţa noastră mecanizată.“[13] ea rămîne credinciosă dragostei ei pentru Dandu pînă la finalul vieţii, chiar dacă acesta o respinge pentru o altă femeie. Ea a dăruit tot ce a avut ea în această dragoste ce a secat-o de toată energia acestei vieţi atunci cînd i-a întors spatele: „Da, Dănduţule! Continuă Liana […] Îmi dau seama că s-a sfîrşit […] de aceea am şi venit […] Dănduţule drag!… Tu ai să fii fericit, dar poate ai să-ţi mai aduci aminte cîteodată de turturica ta […] Vreau să-şi aminteşti că te-am iubit mult, Dănduţule, mai mult decît poţi tu să-ţi închipui […]“[14]

\r\n

„Dragostea credincioasă cu bucurie şi cu inimă devotată şi curată este un lucru mare.“[15], iar această dragoste după cum spune Sfîntul Augustin se naşte în urma conoaşterii celui de lîngă tine. Trebuie să cunoşti un lucru ca să-l iubeşti, iar acela trebuie să fie asemănător ţie. Cine a întîlnit o asemenea dragoste este cu adevărat fericit, însă trebuie să şti a păstra ceea ce iubeşti lîngă tine, să nu-ţi alungi fericirea aşa cum a făcut personajul principal masculin al romanului Adela scris de Garabet Ibrăileanu: „A trecut fericirea pe lîngă mine şi nu i-am pus mîna în piept?“[16]

\r\n

De mare preţ este iubirea, ea nu poate să aibă amestec niciodată cu răul „totdeauna se mîhneşte de toate lucrurile rele. Şi în inima nobilă rămîne virtutea cea făcătoare de bine […] Iar iubirea îşi arată virtutea sa ca şi lumina: cu cît o vei pune într-un loc întunecat, cu atît mai mult îşi va arăta lumina sa.“[17]

\r\n

Iubirea e reprezentată de bine şi poate să fie asemănată „unei păsări numită cala (n) drinon, care are astfel de înţelepciune: Cînd o duc înaintea unui om bolnav şi dacă este ca omul acela să moară, pasărea aceasta îşi întoarce capul ca să nu-l vadă. Iar dacă nu are să moară, ea priveşte ţintă spre el şi de aceea toată boala iese din omul acela.“[18]

\r\n

Împăratul Solomon, gîndindu-se să caute toate lucrurile din lumea asta a avut de toate, avuţii, înţelepciune mai multă decît toţi oamenii, însă a ajuns la concluzia că toate sunt deşertăciune „şi nu am găsit nicio nădejde sau reazăm în niciun lucru, numai în iubirea de Dumnezeu şi în bucuriile Lui.“[19]

\r\n

„Şi precum soarele, călătorind de fiecare dată de la răsărit până la apus dă o zi, iar lipsind el se face noapte, aşa şi fiecare virtute pe care o săvîrşeşte omul luminează sufletul, iar ascunzîndu-se ea se face patimă şi întuneric, pînă ce agoniseşte omul iarăşi virtutea şi prin aceasta vine lumina.“[20]

\r\n

Există şi diferiţi termeni prin care iubirea poate să fie numită şi voi face referire în continuare la doi dintre aceştia agapé şi eros.

\r\n

Agapé este iubirea desăvîrşită, divină, dintru început, „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu.“[21]

\r\n

Taina existenţei se ascunde în iubire. Dumnezeu este Iubire. El a creat lumea văzută şi nevăzută. Aşadar lumea se naşte din bine, din dragoste.

\r\n

Dumnezeu nu este singur, el este întreit în persoană: „Sfînta Treime este suprema taină a existenţei, care explică însă toate, sau fără de care nu se poate explica nimic. […] Iubirea nu satură pe nimeni niciodată. Deci poate fi fără de sfîîrşit; şi de aceea poate fi şi fără de început.“[22] Dumnezeu e fără sfîrşit şi început, deci e iubire, iar in iubire nu poţi să fii singur şi astfel e întreit în persoană, iar iubirea este adevărata fericire, toate celelalte sunt deşertăciune.

\r\n

„Dragostea înseamnă în esenţă căutarea întregirii propriei personalităţi printr-o altă fiinţă. […] Îndrăgostitul vede în fiinţa iubită virtuţile de care are nevoie şi care-l întregesc; prin aceasta dragostea îi dă noi valenţe. Îndrăgostiţii se transformă în acelaşi timp unul pe altul.“[23]

\r\n

Astfel dragostea denumită cu termenul eros simbolizează iubirea pentru fiinţa iubită, ea însă poate să fie desăvîrşită doar prin unirea cu agapé.

\r\n

Dovada unirii celor două iubiri este reprezentată de mitul lui Eros şi Psiheea. Eros, fiul zeiţei Afrodita, zeul dragostei, o îndrăgeşte pe Psiheea ce se traduce suflet şi care la rîndul ei îl iubeşte. Ei vor ajunge să rămînă veşnic împreună trecînd peste toate uneltirile invidioasei Afrodita: „Şi Eros cu Psiheea au făcut astfel nunta, rămînînd amîndoi fericiţi în Olimp.“[24]

\r\n

La baza unirii lui agapé şi eros stă şi mitul androginului, a jumătăţilor despărţite de Zeus care se caută şi cînd se găsesc nu se mai pot despărţi niciodată.

\r\n

„Dragostea reprezintă, în esenţă, un cohabitat spiritual, preludiu al unei iubiri fizice. Persoana îndrăgostită se revelează în dragoste, întreagă, stabilind o unire între două fiinţe unice, de neînlocuit.“[25] „dragostea în care fiinţa se dăruieşte este mai puternică şi mai autentică decît dragostea care primeşte.“[26]

\r\n

Fr. Engels asociază dragostea cu taina căsătoriei afirmînd că: „Dacă numai căsătoria întemeiată pe dragoste e morală, ea rămîne morală numai în cazul în care dragostea continuă să existe.“[27] Aşadar omul trebuie să se cerceteze bine pe sine înainte de a face pasul în marea taină a cununiei, pentru a face pasul în iubire pentru toată viaţă ca turtureaua şi pentru a fi fericit.

\r\n

„Iubita mea, va scrie Novalis, citat de Karl Joel, este o imagine a universului, iar universul ajunge la împlinire, în fiinţa iubitei mele.“[28] „Dragostea revelează tuturor fiinţelor … un fel de zbor către infinit, un elan întru eternitate.“[29]

\r\n

„Cel care iubeşte cu adevărat, are mereu înaintea ochilor minţii chipul celui îndrăgit şi cu atîta plăcere îl priveşte înlăuntrul gîndului său, încît şi noaptea în vis nu-şi poate stăpîni elanul ce-l atrage spre cel dorit, ci vorbeşte cu dînsul. Acest lucru se întîmplă atît fiinţelor trupeşti, cît şi celor fără de trup. Rănindu-se cu această dragoste, cineva spunea următoarele cuvinte: Eu dorm dintr-o nevoie a firii, dar inima mea priveghează prin bogăţia dragostei (Cântarea Cântărilor 5, 2).“[30]

\r\n

Nu pot să închei acest cuvînt despre cea mai aleasă dintre virtuţi, dragostea, virtutea ce stă la baza existenţei, pînă nu o să relatez şi o istorioară despre puterea dragostei din opera Floarea Darurilor şi care îşi are originile în Cărţile Romei.

\r\n

Regele Romei, Dionisie, îşi dorea să taie o femeie pe nume Fisoghia. Aceasta a cerut un răgaz de opt zile pentru a-şi face testamentul pentru copiii ei şi a lăsat în locul ei pe omul ce-i iubea enorm, pe Amon, ce dacă ea nu s-ar fi întors, ar fi fost omorît, bineînţeles cu acordul lui. Cum treceau zilele oamenii rîdeau de Amon, numindu-l nebun, dar cînd s-a împlinit ceasul, Fisoghia a venit, iar regele văzînd atîta dragoste i-a lăsat să trăiască fericiţi.

\r\n

Dragostea este singura taină a existenţei, e însăşi viaţa, ea „nu cade niciodată“.[31]

\r\n

Totul în jur este rodul dragostei, însă adesea ochii sufletului nostru nu pot percepe acest lucru. Dacă am avea ochi am putea percepe lumina dragostei în toate. Să privim o simplă frunzuliţă, cu cîtă dragoste este ea zămislită de ramura copacului, întîi e mugur, apoi hrănită cu energia arborelui începe să crească, mîngîiată de soare şi răcorită de stropii de ploaie şi toate acestea pînă în toamna vieţii. Aşa e şi cu omul. Dragostea însă e absolutul, toate sunt prin ea şi nimic fără ea.

\r\n

Pr. Ion Turnea

\r\n

Sursa: http://slova-crestina.ro

\r\n

____________________________________________

\r\n

[1] Sfînta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, I Corinteni 13, v. 4 – 8.

\r\n

[2] Ibidem, I Corinteni 13, v. 7.

\r\n

[3] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 35

\r\n

[4] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 131.

\r\n

[5] Părintele Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină, Editura Agaton, Făgăraş, 2003, pag. 160.

\r\n

[6] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, op. cit., pag. 80

\r\n

[7] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 147.

\r\n

[8] Idem, Ibidem, pag. 147.

\r\n

[9] Idem, Ibidem, pag. 147.

\r\n

[10] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 147.

\r\n

[11] Idem, Ibidem, pag. 109.

\r\n

[12] Liviu Rebreanu, Jar, Editura Liviu Rebreanu, Bucureşti, 2004, pag. 152.

\r\n

[13] Idem, Ibidem, pag. 190.

\r\n

[14] Liviu Rebreanu, Jar, Editura Liviu Rebreanu, Bucureşti, 2004, pag. 170.

\r\n

[15] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 123.

\r\n

[16] Garabet Ibrăileanu, Adela, Editura Art, Bucureşti, 2007, pag. 123.

\r\n

[17] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, op. cit., pag. 124.

\r\n

[18] Idem, Ibidem, pag. 123, 124.

\r\n

[19] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 125.

\r\n

[20] Filocalia Sfintelor Nevoinţe ale Desăvîrşirii, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, pag. 246.

\r\n

[21] Idem, Ibidem, pag. 246.

\r\n

[22] Preot Acad. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Sfînta Treime sau La început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1993, pag. 7.

\r\n

[23] Ion Biberi, Eros, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, pag. 33.

\r\n

[24] Alexasndru Mitru, Legendele Olimpului, Zeii, Editura Vox, Bucureşti, 2004, pag. 178.

\r\n

[25] Ion Biberi, Eros, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, pag. 75.

\r\n

[26] Idem, Ibidem, pag. 77.

\r\n

[27] Idem, Ibidem, pag. 35, 36.

\r\n[28] Idem, Ibidem, pag. 86.\r\n\r\n[29] Ion Biberi, Eros, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, pag. 84.\r\n\r\n[30] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amacord, Timişoara, 1994, pag. 518.\r\n\r\n[31]Sfînta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994 , I Corinteni 13, v. 8.