Duminica a II-a după Pogorârea Duhului Sfânt

Evanghelia din Duminica a doua după Rusalii ne vorbește despre chemarea la apostolat sau apostolie a ucenicilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Chemarea la apostolat a ucenicilor Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o etapă a unui plan de mântuire a lumii pe care Dumnezeu îl are și voiește ca acest plan să devină o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oameniiPrin chemarea ucenicilor la apostolat, Hristos Domnul pregătește taina Bisericii. Mai întâi El cheamă pentru misiune un grup restrâns de doisprezece ucenici care simbolizau cele doisprezece seminții ale poporului evreu, iar apoi acești ucenici vor deveni Apostoli (trimiși sau misionari) ai lui Hristos și vor forma nucleul conducător al Bisericii Sale.

Biserica este viața lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la ceruri, împărtășită oamenilor

În această duminică, Sfânta Evanghelie ne arată primii pași făcuți de Mântuitorul Iisus Hristos pentru întemeierea Bisericii. Desigur, taina Bisericii începe odată cu Întruparea sau Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, când firii Lui omenești se comunică sau se împărtășește viața Sa dumnezeiască. Dar ceea ce se realizează în Mântuitorul Iisus Hristos ca împărtășire a vieții dumnezeiești naturii Sale omenești se extinde apoi prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care vor crede în El. Această extindere a vieții lui Hristos Dumnezeu-Omul în oameni este taina BisericiiBiserica se întemeiază pe învățătura Mântuitorului Iisus Hristos și pe legătura vie a oamenilor cu El. Prin urmare, Biserica nu este întemeiată numai pe învățătura Mântuitorului Hristos, ci mai întâi pe Persoana Lui. De aceea s-a spus că ‘Hristos este piatra cea din capul unghiului’ (Efeseni 2, 20), adică temelia Bisericii Sale; dar și Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), Cel care o conduce spre Împărăția Preasfintei Treimi.

Așadar, Biserica nu este o simplă instituție umană din lumea aceasta, înființată prin acordul mai multor oameni, cum se înființează o societate, o asociație sau un club, ci Biserica este întemeiată din inițiativa și prin lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, pentru ca viața dumnezeiască să fie împărtășită oamenilor prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Biserica trăiește din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, cum se vede din binecuvântarea pe care Sfântul Apostol Pavel o adresează creștinilor din Corint (cf. II Corinteni 13, 13). Această viață sfântă, în același timp dumnezeiască și omenească, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este temelia vieții Bisericii. Dincolo de programe pastorale, de organizarea activității misionare și social-filantropice a Bisericii, dincolo de tot ceea ce este instituție, esențială și primordială în viața Bisericii este legătura vie și sfințitoare a oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, descoperită lor de Mântuitorul Iisus Hristos și realizată prin Duhul Sfânt.

Cine este Cel ce cheamă la Sine oameni și le schimbă viața?

Mai întâi, Mântuitorul Iisus Hristos Se botează de către Ioan Botezătorul în Iordan, iar odată cu botezul Său se descoperă taina Sfintei Treimi. După o vreme de pregătire spirituală prin post și rugăciune în pustie (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13;), Hristos Domnul începe să cheme și să formeze ucenici pentru apostolat sau misiune. Evanghelia de astăzi ne arată cum îi cheamă. El nu le promite nici averi, nici bani, nici ranguri mari, nici viață ușoară și comodă, ci doar le spune: ‘Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni’ (cf. Matei 4, 19). Nu știm cât de mult au înțeles chemarea Lui pescarii Petru și Andrei, Iacob și Ioan, pe care îi menționează Evanghelia de astăzi ca fiind printre primii chemați de către Mântuitorul Iisus Hristos să-I fie ucenici. Vedem însă că, fără să-și mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să negocieze, fără să pună vreo condiție, aceștia au lăsat toate ale lor și au urmat Lui. În mod surprinzător vedem că Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu tatăl lor, l-au lăsat singur pe acesta, ceea ce era un lucru neobișnuit, și au mers după Iisus. Cine este acest Iisus din Nazaret Care cheamă sau alege ucenici și schimbă vieți? Cine este Acesta Care, cu programul sau planul Lui, schimbă orice program al zilei și al vieții obișnuite a oamenilor? Desigur, cei care fuseseră chemați de El să devină ‘pescari de oameni’ nu puteau înțelege toate acestea. Atunci se pune întrebarea: de ce au răspuns ei atât de prompt la chemarea Lui? Pentru că puterea dumnezeiască a iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu care Se afla în Iisus Hristos i-a făcut să răspundă imediat chemării, fără condiții, fără întrebare, fără târguială sau negociere, fără ezitare. Îi chema Cuvântul Vieții, Cel ce a chemat din neființă la ființă întreg universul, Cel ce a dăruit viață omului pe care l-a făcut din lut (cf. Facere 2, 7) și Cel ce cheamă pe toți oamenii la viață veșnică. Acest adevăr al chemării la viață veșnică s-a confirmat mai târziu, când Iisus a vorbit despre Euharistie și a spus că dacă cineva nu mănâncă Trupul Său și nu bea sângele Său nu poate primi viața veșnică (cf. Ioan 6, 53). Însă unii dintre cei care urmau pe Iisus numai din curiozitate, nu cei doisprezece, au spus: ‘Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?’ (Ioan 6, 60) și au plecat, L-au părăsit, adică nu L-au mai urmat pe Iisus. Dar Iisus a întrebat pe cei doisprezece ucenici aleși sau chemați de El: ‘Nu vreți și voi să vă duceți?’ Atunci Sfântul Apostol Petru a răspuns: ‘Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice’ (Ioan 6, 68). În acel moment s-a văzut, de fapt, ce simțeau cei doisprezece ucenici când i-a chemat Iisus la apostolat. Au simțit adevărul că El are în Sine cuvintele vieții veșnice. Numai harul vieții veșnice pe care-L are Iisus Hristos în Sine, El fiind Izvorul vieții veșnice, explică răspunsul imediat, fără condiție și fără ezitare, al celor chemați de El să-i fie ucenici. Acest adevăr se confirmă și când Mântuitorul Iisus Hristos spune Martei, sora prietenului Său Lazăr: ‘Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi’ (Ioan 11, 25). Va trăi veșnic cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Așadar, întrucât Hristos este Cuvântul vieții Care împărtășește oamenilor cuvintele vieții veșnice, și tot El este Pâinea coborâtă din ceruri ca hrană pentru ca oamenii să dobândească Învierea și viața veșnică, cei chemați de El la o misiune sau lucrare sfântă Îl urmează imediat.

Predica Evangheliei Domnului era însoțită de faptele milostivirii SaleEvanghelia ne mai spune că Iisus, după ce a ales primii ucenici, i-a luat cu El și a început a binevesti Evanghelia Împărăției, nu a unei împărății lumești, pământești, trecătoare, ci Evanghelia Împărăției cerurilor, Evanghelia Împărăției iubirii și slavei veșnice a lui Dumnezeu. Iar deodată cu predicarea Evangheliei vieții veșnice El vindeca orice boală și orice neputință din popor. Predica Sa începe astfel: ‘Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor’ (Matei 4, 17), adică schimbați-vă felul de a fi, de a gândi, de a trăi și de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de oameni, devenind Om printre oameni, ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.

Deci predica lui Iisus, predica pocăinței, a schimbării și sfințirii vieții oamenilor este însoțită de fapte minunate, de vindecări, de izbăviri din stări grele. ‘El tămăduia toată boala și toată neputință în popor’ (cf. Matei 4, 23). Prin aceasta, Hristos Domnul confirmă prin fapte ceea ce spune prin cuvinte, și anume: că Împărăția pe care o binevestește El prin Evanghelia Sa este Împărăția vindecării oamenilor de păcat și de moarte, este Împărăția vieții, iubirii și fericirii veșnice. Prin vindecările săvârșite de Iisus se vede că iubirea Sa milostivă și smerită se arată ca fiind dătătoare de lumină, de viață, de sănătate, de libertate și de bucurie. Iubirea Lui ridică pe oameni din păcat prin îndemnul la pocăință, îi ridică din suferință prin vindecări de boli și prin eliberări de demoni. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos pregătește pe ucenicii Săi să înțeleagă taina Bisericii și îi învață că la cuvântul bun trebuie să adauge și fapta cea bună de ajutorare a semenilor, de alinare a suferinței și singurătății lor, de ridicare a lor din starea de umilire la starea de demnitate, de schimbare a stării lor de întristare într-o stare de bucurie și de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primesc. Această Evanghelie a Împărăției iubirii lui Dumnezeu a fost ascultată, trăită și transmisă de-a lungul veacurilor mai ales de către Sfinții lui Dumnezeu din neamuri diferite. Între aceștia se află și sfinții din neamul românesc sau din poporul român dreptcredincios.

Prezența Duhului Sfânt în om lucrează sfințirea omului

Pentru a arăta nu numai identitatea fiecărui sfânt pomenit într-o zi din calendar, ci și comuniunea tuturor sfinților, Biserica a instituit sărbătoarea numită Duminica Tuturor Sfinților, întrucât cea mai frumoasă podoabă a Bisericii sunt Sfinții ei, în care au rodit darurile Duhului Sfânt, pentru că ei le-au cultivat cu multă credință și stăruință în fapte bune. Această frumusețe a lucrării harului Preasfintei Treimi în oameni se vede în primul rând în Duminica Tuturor Sfinților, bărbați și femei din neamuri diferite, din categorii sociale diferite, de vârste diferite. Iar după modelul Duminicii Tuturor Sfinților și la o săptămână după aceasta, serbăm noi astăzi Duminica Sfinților Români, potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în ședința sa de lucru din 19-20 iunie 1992.

Creștinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului și rugători în ceruri

Astăzi, în Duminica Sfinților Români, ne aducem aminte de cei ce au predicat Evanghelia lui Hristos pe pământul țării noastre, începând cu însuși Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolie, despre care ne vorbește chiar Evanghelia din această zi. Pe temelia predicii Sfântului Apostol Andrei și a ucenicilor săi în sud-estul țării noastre, în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creștinismul la străromâni și români, astfel încât poporul român s-a format și s-a creștinat lent, dar profund. Poporul român nu a fost creștinat într-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul la unele popoare vecine, ci creștinarea românilor s-a făcut de jos în sus, începând cu oamenii simpli și cu soldații creștini din legiunile romane veniți în Dacia, iar apoi prin lucrarea unor misionari creștini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă și latină. Creștinismul primit și cultivat de români s-a dovedit în timp îndelungat a fi un creștinism cu rădăcini adânci în sufletul poporului român, întrucât a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tătarii și turcii, astfel încât a rămas același creștinism ortodox latin răsăritean al țării noastre și după invaziile popoarelor migratoare necreștine. Iar prin sfinții noștri străromâni și români, cunoscuți și necunoscuți pe nume, Crucea lui Hristos Cel Răstignit și Înviat a devenit lumina botezului și vieții poporului român.

Faptul că românii, de limbă latină și credință ortodoxă răsăriteană, nu despart Crucea de Înviere îi ajută să fie, în același timp, un popor jertfelnic și iubitor de înviere, răbdător în suferință și purtător de speranță.

Credința poporului român creștinat, născută și cultivată prin predica Sfântului Apostol Andrei și prin lucrarea misionarilor creștini, vorbitori de limbă greacă și latină, a rodit duhovnicește de-a lungul a două milenii în cultura română creștină, dar mai ales în mulțimea sfinților martiri, a sfinților cuvioși din mănăstiri, schituri și sihăstrii, în mulțimea sfinților ierarhi păstori de eparhii, a domnitorilor sfinți apărători ai patriei și ai credinței, în mulțimea preoților, precum și în mulțimea sfinților mireni cunoscuți și necunoscuți pe nume, care au postit mult și s-au rugat constant, au mărturisit credința în vremuri grele, au construit biserici și mănăstiri, au născut, crescut și educat copii în iubirea lui Hristos și în iubirea de Biserică și Neam.

Astăzi, prin sfinții români, poporul nostru are mai mulți mijlocitori sau rugători pentru el în fața Preasfintei Treimi, ca el să-și păstreze credința ortodoxă, să transmită generațiilor tinere adevărata credință, singura prin care primim mântuirea, și să-și înalțe demnitatea sa ca neam purtător de Cruce și Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava Împărăției cerurilor.

În calendarul Bisericii noastre nu există vreo lună în care să nu fie pomenit cel puțin un sfânt român, însă astăzi, în Duminica Sfinților Români, sunt pomeniți toți sfinții români împreună, cei cunoscuți sau canonizați de Biserică și cei necunoscuți pe nume de către oameni, dar pe care Dumnezeu îi cunoaște că sunt sfinți. De aceea trebuie să mulțumim astăzi lui Dumnezeu mai ales pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în sfinții din poporul român, daruri pe care însă ei le-au cultivat prin credință și nevoință, prin rugăciune și fapte bune spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

https://basilica.ro/

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *