Duminica a III-a după Paşti (A mironosiţelor)

Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

\r\n

Marcu 15,43-47;16,1-8

\r\n

“Şi aflând de la sutaş [că a murit], a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” “Şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Acesta părea a fi sfârşitul celei mai măreţe vieţi trăite vreodată! I-a atins pe orbi şi le-a dat vederea. A atins minţile şi inimile păcătoşilor şi i-a făcut persoane noi. A oferit speranţă celor disperaţi. I-a vindecat pe bolnavi. I-a înviat pe cei morţi. Apoi l-au răstignit. Şi, după ce s-au asigurat că este mort, l-au pus într-un mormânt şi “au prăvălit o piatră la uşa mormântului”.

\r\n

Aşa se întâmplă. Viaţa rostogoleşte pietre, îngroapă speranţe, pironeşte visele pe o cruce. Dezamăgire amară, înfrângere, frustrare, boală, moarte: din acestea este alcătuită viaţa, între scurte momente de fericire. Viaţa este răstignită pe o cruce şi în final o piatră este rostogolită la uşa mormântului. În dimineaţa Paştelui, femeile mergeau să îndeplinească ultima lor faptă de iubire pentru Iisus. Aşteptându-se să îl găsească mort, mergeau să îi ungă Trupul cu mir. Îngrijorându-se în legătură cu piatra uriaşă pe care erau sigure că o vor găsi la intrarea în mormânt, “ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”

\r\n

Piatra cea mare.

\r\n

Piatra uriaşă care sigila mormântul lui Iisus ne impresionează. Pentru că şi noi întâlnim multe astfel de pietre înspăimântătoare în viaţă, pietre care ne blochează uşile noastre spre viitor, pietre ale păcatului, ale bolii, ale necazurilor, ale singurătăţii, şi în final ale morţii. Ca şi Sf. Pavel strigăm: “Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Ne gândim la pietrele imense care ne stau în drum: regretele pentru calea pe care am mers adesea în trecut; nesiguranţele care ne apasă în acest moment; temerile care se află în inimile noastre cu privire la lucrurile care vor veni. Şi strigăm: “Cine mă va izbăvi?”

\r\n

Ne gândim la insuficienţa noastră, la incapacitatea noastră de a ne ridica la înălţimea îndatoririlor vieţii, la slăbiciunea noastră în faţa ispitelor, şi ne rugăm: “Unde pot afla putere? Cine mă va izbăvi?” Ne gândim la păcatele noastre, la binele pe care nu l-am făcut, la persoanele pe care le-am exploatat şi rănit, şi, torturaţi de sentimente de vinovăţie, strigăm: “Cine mă va izbăvi?” Ne gândim la moarte, ultimul şi cel mai mare duşman al omenirii. Ne gândim la mormânt – la mormântul nostru – şi la piatra care va fi aşezată într-o zi pe el şi strigăm: “Cine va prăvăli piatra? Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Pietrele care blochează drumul spre viaţă şi fericire sunt multe.

\r\n

Piatra păcatului.

\r\n

Există piatra păcatului. În cartea “Iisus: un dialog cu Mântuitorul”, un călugăr ortodox scrie: “Iisus pare adesea întemniţat în sufletul meu şi redus la neputinţă, aşa cum a fost în mormânt înainte de Înviere. Piatra grea a păcatului meu îl ţine în această stare. De câte ori nu am dorit să îl văd pe Iisus înviat în mine cu putere! De câte ori nu am încercat să rostogolesc piatra – dar în zadar! Greutatea păcatului, greutatea obişnuinţei lui a fost prea puternică. Îmi spuneam aproape cu disperare: ‘Cine va prăvăli piatra?’

\r\n

(…) Însă femeile care merg la mormânt nu merg cu mâna goală. Ele aduc miresmele cumpărate pentru a unge trupul Mântuitorului. Dacă doresc ca piatra să fie îndepărtată din sufletul meu, trebuie – cel puţin ca un semn, ca o dovadă a bunăvoinţei mele – să aduc ceva cu mine. Poate să fie ceva foarte mic, dar trebuie să fie ceva care mă costă, ceva care este de natura unui sacrificiu. Acum femeile văd că piatra de la intrarea în mormânt a fost îndepărtată. Într-un mod la care ele nu s-au gândit. ‘Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra’.

\r\n

Pentru a îndepărta piatra, era necesar nimic mai puţin decât un cataclism. O împingere, o uşoară modificare nu ar fi fost de ajuns. În acelaşi fel, piatra care părea să îl ţină imobilizat şi paralizat pe Iisus în sufletul meu poate fi îndepărtată doar printr-un cutremur, adică printr-o catastrofă (revoluţie) interioară violentă, printr-o schimbare completă şi radicală. De un şoc asemenea unui fulger este nevoie pentru a mă clinti. Iisus învie din morţi în mine doar dacă cel care am fost eu încetează să mai existe, lăsând loc omului celui nou. O retuşare sau o reglare nu sunt de ajuns; este nevoie de o moarte şi o înviere.

\r\n

Piatra morţii.

\r\n

Pe lângă piatra păcatului, există piatra morţii. Piatra finală. Piatra dispariţiei. Şi totuşi, exact această piatră a fost mutată de pe mormântul lui Iisus. “Îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.” Aceasta a făcut pământul dintotdeauna – a aşezat speranţele omului într-un mormânt şi apoi a sigilat porţile ca să nu mai iasă. Însă pământul a condus prea mult timp. Pământul a spus destul şi a făcut destul. Acum este rândul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a preluat conducerea. Astfel “îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra”. Dacă omul nu a deschis mormântul, însuşi Dumnezeu a făcut-o. Mai mult, El îl ţine deschis; căci după ce îngerul a prăvălit piatra, “şedea deasupra ei”. Nu a fost o înfrângere temporară a răului. Această “şedere” pe piatră a fost victoria, cucerirea finală.

\r\n

“Şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Acesta părea a fi sfârşitul. Moartea nu este niciodată sfârşitul poveştii. Nu este sfârşitul pentru pruncul care moare la o vârstă fragedă. Nu este sfârşitul pentru cel drag nouă a cărui viaţă este distrusă de cancer sau încheiată din cauza unei inimi slăbite. Nu este sfârşitul pentru acel tânăr soldat ucis pe câmpul de luptă în floarea vârstei. Nu este sfârşitul; pentru că piatra a fost dată la o parte.

\r\n

Un misionar creştin prins de comunişti, apropiindu-i-se moartea sigură, a scris acest poem într-o scrisoare adresată unui prieten:

\r\n

“Frică de moarte? Frică? De ce?

\r\nFrică să văd faţa Mântuitorului -\r\n\r\nSă îl aud cum mă primeşte şi să văd\r\n\r\nSlava reflectată de răni de har?\r\n\r\nFrică? De ce?”\r\n

Dând la o parte piatra din grădina lui Iosif, Dumnezeu a îndepărtat cea mai mare piatră din câte există. A câştigat victoria finală şi totală asupra păcatului şi a morţii. Toate pietrele care ne stau astăzi în drum nu sunt altceva decât ciobituri din vechea piatră. Însă vechea piatră – cea mai mare dintre toate – a fost dată la o parte.

\r\n

Margaret Slattery a scris în cinstea celor care au murit în al doilea război mondial: “Există morminte în nisipurile Africii unde a fost îngropat un frate care a murit cu curaj; un prieten drag; un băiat care a câştigat la tenis şi a traversat lacul în înot cu puţine luni în urmă. Au fost îngropaţi acolo unde au căzut. Deasupra la astfel de morminte există o voce care spune: ‘Nu este aici’. În Bataan-ul îndepărtat au îngropat o infirmieră care fusese bună şi veselă şi foarte îndrăzneaţă; un medic care cu ultima lui fărâmă de putere i-a slujit pe cei aflaţi în durere; şi un patriot filipinez, unul dintre cei mai remarcabili fii ai ţării sale. Deasupra mormintelor lor, în bătaia vântului, o voce clară spune: ‘Nu este aici – nu este aici – pentru că Eu trăiesc, şi ei trăiesc’.”

\r\n

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”

\r\n

“Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.”

\r\n

Autor: pr. Anthony M. Coniaris

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *