Duminica a IV-a din Post

Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

\r\n

Marcu 9,17-32

\r\n

Într-o zi un tată l-a adus pe fiul său bolnav la Iisus, cu speranţa slabă că acesta l-ar putea vindeca. El i-a spus lui Iisus: “Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut”. Tatăl a continuat spunând că duhul necurat de care este posedat fiul său îl chinuie pe acesta. De multe ori băiatul s-a aruncat în flăcări şi era să moară ars. Alteori a căzut în apă şi era să se înece. A fost o persoană chinuită, care a suferit foarte mult. Se arunca la pământ şi făcea spume la gură. Tatăl era disperat să găsească o vindecare. A căutat cele mai bune tratamente medicale, dar fără succes. În final şi-a adus fiul la ucenici. Nici ei nu l-au putut ajuta. Plângerea tatălui adresată lui Iisus este dureroasă: “… şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut”.

\r\n

“Aduceţi-l la Mine.”

\r\n

Iisus a spus: “Aduceţi-l la Mine”. Unul dintre marile secrete ale vieţii se găseşte în aceste cuvinte: “Aduceţi-l la Mine”. Când suntem bolnavi sau avem o problemă, noi creştinii avem întotdeauna la cine să mergem. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”, a spus Iisus, “şi Eu vă voi odihni pe voi”. Cât de multe strigăte de ajutor auzim în fiecare zi! Dacă încercăm singuri să venim în întâmpinarea lor, suntem neajutoraţi. Dar dacă credem în Iisus, misiunea noastră este aceea de a-i duce pe oameni la Cel care îi ajută cu adevărat. Ca părinţi, prieteni, patroni, tovarăşi de muncă, putem fi intermediarii Lui, ajutoarele Lui. Toţi cei care au nevoie de ajutor îl vor găsi cu adevărat doar la El. Însă înainte de a-i putea duce pe alţii la Hristos, trebuie să mergem noi la El. Trebuie să îl lăsăm pe Iisus să ne întărească credinţa. Trebuie să îl lăsăm să distrugă puterea păcatului din vieţile noastre şi să ne elibereze. Trebuie să îl lăsăm să înfăptuiască pentru noi miracolul mântuirii. Apoi nu vom putea să nu îi aducem pe alţii la El.

\r\n

“Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?”

\r\n

Iisus s-a purtat cu tatăl într-un mod frumos şi delicat. A început cu întrebarea: “Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” Cu siguranţă Iisus ştia deja! Întrebarea a fost pusă doar pentru a-i da acestui tată curajul de a vorbi despre îndelungata lui durere. Iisus îi spunea de fapt tatălui: “Mă interesează problema ta. Vorbeşte-mi despre ea.” Chiar şi faptul că tatăl a întâlnit un ascultător înţelegător a contribuit la uşurarea poverii sale. Există o mare putere vindecătoare în a avea pe cineva să te asculte, cineva căruia îi pasă sincer şi care te înţelege. Aici stă o parte din marea valoare a rugăciunii. Avem un Dumnezeu care ne iubeşte şi care doreşte să îi spunem Lui problemele noastre. Tatăl a răspuns la întrebarea Învăţătorului. Şi-a deschis inima în faţa lui Iisus şi a lăsat să izbucnească amărăciunea care a otrăvit fericirea casei lui în toţi aceşti ani.

\r\n

“Dacă poţi ceva…”

\r\n

În timp ce tatăl îşi spunea povestea tristă, băiatul era din nou apucat de duhul necurat. Privind la faţa blândă a galileanului, tatăl a implorat: “Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”. Cel mai important cuvânt din rugămintea omului a fost “dacă” – “dacă poţi ceva”. Putem înţelege de ce tatăl avea îndoieli dacă Iisus îl putea ajuta sau nu. Fusese dezamăgit de atâtea ori. Băiatul lui avea epilepsie din copilărie. Ca orice alt tată, nu lăsase nici o piatră neîntoarsă pentru a-l vindeca pe băiat. L-a dus plin de speranţă la fiecare doctor pe care îl ştia. A cumpărat fiecare nou medicament care apărea. L-a dus la sinagogă pentru rugăciuni. L-a adus chiar şi la ucenicii lui Iisus. Toate acestea au eşuat. De fiecare dată a fost dezamăgit. Era normal să aibă o anumită neîncredere.

\r\n

O persoană poate avea atât de multe probleme, atât de multe dezamăgiri, atât de multă amărăciune, atât de multe frustrări încât, după o vreme, începe să se îndoiască nu doar de existenţa lui Dumnezeu, ci şi de existenţa a tot ceea ce este bun. Se poate ca povara necazurilor să devină atât de mare încât să ne pierdem speranţa, şi în acest fel să îl pierdem pe Dumnezeu. Aceasta a fost starea în care se afla tatăl atunci când i-a spus lui Iisus: “Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”.

\r\n

“Dacă poţi crede.”

\r\n

Iisus a răspuns cu un alt “dacă”. “Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” El a sugerat faptul că credinţa tatălui are mare importanţă în întreaga situaţie. Iisus spune că problema nu este dacă El are sau nu puterea de a vindeca; problema este dacă tatăl crede sau nu că El are această putere. Deoarece “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Puterea lui Dumnezeu este limitată doar de necredinţa noastră.

\r\n

Credinţa nu are nici o putere în sine. Doar atunci când aderă la Hristos prinde puterea extraordinară a atotputernicului Dumnezeu. Credinţa în sine este goală asemenea unei conducte de apă goale, dar atunci când devine legătura dintre atotputernicul Dumnezeu şi omul gol, abundenţa harului Său se revarsă prin ea şi umple golul.

\r\n

Credinţa noastră în Hristos este aceea care determină câtă putere vom primi de la El. Cupa credinţei noastre poate fi mare sau mică. Vom avea atât de multă puritate, atât de multă pace, atât de multă înţelepciune sau blândeţe, sau iubire, sau curaj, sau speranţă cât poate să ţină în ea mărimea cupei credinţei noastre. Dacă nu primim de la Hristos ceea ce avem nevoie, în loc să dăm vina pe El, trebuie să ne uităm cu atenţie la starea şi la mărimea cupei pe care o aducem la El. “Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” Oamenii de ştiinţă au crezut că pot să dividă atomul înainte să o facă cu adevărat. Au existat unii care au spus că acest lucru nu va fi posibil niciodată, dar a fost. Există putere în credinţă atunci când se bazează pe ştiinţă. Există o şi mai mare putere în credinţă atunci când subiectul ei este Dumnezeu. Magia credinţei stimulează o putere extraordinară în noi. Ne conectează la gândirea lui Iisus. Ne conectează la cea mai mare sursă de putere din univers: “Veţi lua putere”, a promis Iisus, “venind Duhul Sfânt peste voi”.

\r\n

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

\r\n

Iisus a făcut două minuni. Nu doar l-a vindecat pe băiatul epileptic; a şi făcut să crească credinţa tatălui. De la a spune “Dacă poţi ceva”, disperatul tată a ajuns în punctul în care a putut spune: “Cred”. Şi totuşi nu a fost o schimbare de la necredinţă la o credinţă totală. Rugăciunea lui: “Ajută necredinţei mele” arată că nu avea o credinţă totală şi absolută. El şi-a exprimat credinţa şi a acţionat în virtutea credinţei pe care o avea, însă nu şi-a ascuns îndoiala. A fost cinstit cu Hristos. Nici o persoană nu are credinţă perfectă. În fiecare persoană există un amestec de credinţă şi îndoială. Lucrul important este însă dacă ne lăsăm controlaţi de credinţa pe care o avem sau de îndoielile noastre. Minunile au loc nu datorită credinţei perfecte, ci mai degrabă datorită credinţei imperfecte în Dumnezeul perfect.

\r\n

Rugăciune.

\r\n

Doamne, cred. Cred că Tu eşti cel mai mare miracol care a avut loc pe pământ. Vedem cum l-ai vindecat pe băiatul epileptic şi pe atâţia alţii. Vedem cât de mult ţi-a păsat de oameni – cu câtă delicateţe te-ai purtat cu tatăl necăjit, cum ai făcut să crească credinţa lui. Doamne, recunoaştem că cupa credinţei noastre este mică. Fă-o să crească – te rugăm – pentru ca vieţile noastre să fie umplute de pacea, puterea şi iubirea Ta. Amin.

\r\n

Autor: pr. Anthony M. Coniaris

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *