Duminica a IV-a după Paşti (a slăbănogului)

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

\r\n

Ioan 5,1-15

\r\n

*******

\r\n

„Nu-i la fel pentru toţi încercarea

\r\n

Nici nu-i vremea la toţi într-un fel ,

\r\n

             Însă toţi în vreun fel, au chemarea,

\r\n

             La un preţ de dureri pentru El”

\r\n

                                         (Traian Dorz)

\r\n

Răbdarea în suferinţă întotdeauna este răsplătită de Dumnezeu

\r\n

Mântuitorul Hristos s-a întrupat şi a venit pe pământ pentru ca noi oamenii să nu ne mai simţim niciodată singuri, mai ales atunci când în încercările noastre de a depăşi cele mai grele momente ale vieţii suntem uitaţi, părăsiţi sau chiar înfruntaţi de semenii noştri, fiind nevoiţi astfel a trăi una din cele mai mari dureri ale iadului şi anume neputinţa de a vedea faţa celorlalţi, acolo oamenii rămânând veşnic blocaţi unul în spatele altuia.

\r\n

Atunci când a găsit în oameni iubire jertfelnică pentru cel aflat în suferinţă, iubire capabilă să treacă peste orice fel de bariere, de orice natură, aşa cum a fost iubirea prietenilor slăbănogului din Capernaum, Hristos a răspuns plin de admiraţie rugăciunilor acestora chiar nerostite, iar atunci când s-a întâlnit cu egoismul şi indiferenţa umană a căutat să fie El însuşi Omul pe care cei suferinzi l-au aşteptat cu înfrigurare, şi cu îndelungă răbdare.

\r\n

Slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, adevărat veteran al suferinţei, ne arată că numai cel care reuşeşte să nu-şi piardă răbdarea şi încrederea, puterea de a ierta şi a spera, puterea de a visa dar fără a se lăsa stăpânit de visuri, puterea de a o lua mereu de la început atunci când toate s-au năruit, puterea de a nu se plânge atunci când suferinţa îl copleşeşte, puterea de a-şi sili inima, nervii şi tendoanele să-l servească deşi toate acestea s-au consumat demult, puterea de a umple neînduplecatul minut cu valoarea celor şaizeci de secunde parcurse, şi aşa să continue deşi în el numai este nimic afară de voinţa care-i spune: „continuă”, va reuşi să se întâlnească faţă către faţă cu Omul pe care l-a aşteptat omenirea dintotdeauna. Scriitorul englez, Rudyard Kippling, laureat al premiului Nobel, din poezia căruia am spicuit ideile de mai sus observă în mod inspirat că Omul aşteptat de umanitate stă de fapt ascuns în fiecare dintre noi, iar pentru noi creştinii înseamnă Omul unit cu Dumnezeu, unire care are loc în chip tainic în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

\r\n

Fără de Hristos omul nu poate face nimic   

\r\n

Această Evanghelie ne arată totodată iubirea continuă a lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor din toate timpurile, prin faptul că El descoperă în mod treptat adevarurile de credinţă mântuitoare, pe măsura pregătirii acestora în diferite momente ale istoriei.

\r\n

În acest sens Dumnezeu le-a insuflat tuturor oamenilor în primul rând înţelegerea necesităţii cunoaşterii de sine pentru eliberarea din robia suferinţelor sufleteşti sau trupeşti, revelatoare în acest sens fiind studiile multora dintre întelepţii antichităţii sau mai nou a unor filozofi sau psihologi, tributari gândirii păgâne cu întreaga ei suită de simboluri şi mandale.

\r\n

Aceştia, aşa cum recunoaşte psihologul Carl Gustav Yung fiul unui pastor protestant german, deşi au înţeles importanţa coborârii prin diverse metode în adâncul inconştient şi neştiut al fiinţei umane asemenea scafandrului ce explorează adâncul mărilor, nu au găsit totuşi şi curajul necesar pentru a-şi învinge teama în faţa adâncimilor întunecate ale fiinţei omeneşti şi astfel să afle acea comoară pe care fericitul Augustin o numeşte „levatus de profundo”, peştele care este binecunoscutul simbol al Mântuitorului.

\r\n

Pe de altă parte, evreii dând dovadă că au înţeles prin pronia divină pe lângă importanţa noţiunii de „popor ales” şi pe aceea de „timp ales” : „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecclesiastul 3,1), nu reuşesc totuşi să-L accepte în viaţa lor pe Domnul Iisus Hristos ca stăpânitor al timpului şi continuu lucrător în lume împreună cu Dumnezeu Tatăl:  „…Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez” (Ioan 5,17)

\r\n

Abraham Joshua Heschel, un reprezentant al filozofiei iudaice, în cartea sa „Dumnezeu în căutarea omului” surprinzând acest adevăr privitor la lucrarea lui Dumnezeu în om în răstimpuri și moduri diferite în funcție de starea fiecăruia: „Uneori adevărul străfulgeră înaintea noastră cu o strălucire ca lumina zilei, însă în curând se întunecă datorită limitelor materiale ale firii noastre și ale deprinderilor sociale, asa că recădem într-un întuneric aproape tot atât de negru ca acela în care fusesem mai înainte. Astfel că suntem asemenea unui ins ale cărui împrejurimi sunt din vreme în vreme, luminate de fulger; pe când în restul timpului se pomenește cufundat într-o noapte ca smoala” exprimă în mod exemplar starea de spirit în care se află până astăzi poporul Israel.

\r\n

Totodată, deși au dat dovadă că au înțeles importanța clipei ca fiind o fărâmitură ce cuprinde în sine veșnicia, așa cum noi creștinii întelegem importanța fiecărei fărâmituri din Sf. Împărtășanie în aceasta aflându-se în întregime Hristos, evreii nu și-au dat seama că pot fi biruiți de cea mai grea și perfidă dintre ispite. În așteptarea clipei coborârii veșniciei pe pământ, blocați într-o teribilă și încordată concentrare asupra luciului apei în care își vedeau vrând nevrând oglindit propriul chip schimonosit de urmările păcatului nu au realizat că au ajuns să nu mai vadă nimic în jurul lor decât propria persoană, căzând astfel în cea mai grea dintre ispite, și anume cea a mândriei, a autoafirmării de sine și a egoismului feroce.

\r\n

Odată cu venirea lui Hristos pe pământ, omul, chiar dacă în încercarea sa de a se cunoaște pe sine a trebuit să continue scrutarea adâncului neștiut și întunecat al ființei sale descoperind astfel icoana dată lui spre păstrare distrusă de păcat, profund viciată pas cu pas prin nepăsare și accese de răutate, simte totuși că nu mai este singur ci împreună cu Hristos de la care primește putere și curaj să își ducă lucrarea la bun sfârșit pentru a începe o adevărată pocaință în viața sa.

\r\n

Cunoșterea de sine – șansă și încercare în procesul tămăduirii omului 

\r\n

Nici noi creștinii nu suntem scutiți de ispita părăsirii drumului înainte de a-l parcurge până la capăt. Astfel e dureros faptul că mulți dintre creștinii noștri se mulțumesc a asculta din când în când cu ocazia invitării preotului spre a le sfinți casa doar a primelor versete ale acestei Evanghelii, neluând în seamă necesitatea aprofundării vieții de credință prin participarea la Sfintele Slujbe ale Bisericii pentru a primi harul mântuitor al lui Dumnezeu dăruit nouă prin Sf. Taină a Spovedaniei, Sf. Taină a Împărtășaniei sau Sf. Taină a Maslului.

\r\n

Antonie Bloom, mitropolit de Suroj în cartea sa „Despre întâlnirea cu Dumnezeu” ne atrage atenția că nici de căderea în ispita egoismului nu suntem absolviți noi creștinii atunci când căutăm să împlinim această dificilă etapă a vindecării sufletului și a trupului nostru, și anume cea a cunoașterii de sine: „Așadar iată două căi diferite, dar corelate ale autocunoașterii: cunoașterea „eului” ca individ, care se autoafirmă, se opoziționează, care îl respinge și îl neagă pe celălalt… iar pe de altă parte cunoașterea „eului” ca persoană, care își găsește satisfacția, plinătatea și bucuria doar în descoperirea chipului său primordial, a chipului desăvârșit ce se eliberează, înflorește, se deschide – adică se regăsește tot mai mult – și prin aceasta  distruge tot mai mult individul, până când în acesta nu va rămâne nimic opozițional, nimic autoafirmativ ci doar persoana – ipostaza – care este în relație cu celălalt… , care este eliberată din captivitatea individului și intră în armonia ce se cheamă Dragoste Dumnezeiască”

\r\n

Această Dragoste Dumnezeiască așează omul deasupra vremurilor și a sabatului, poruncind timpului să lucreze pentru om, fie oprindu-l în loc daca e nevoie: „Și s-a oprit soarele și luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmașilor lor…” (Iosua 10,13), fie zorindu-l : „Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleși se vor scurta acele zile” (Matei 24,22).

\r\n

Vindecare dar și responsabilizare în Hristos.

\r\n

Ramâne totuși o întrebare pe buzele noastre: De ce a trebuit să aștepte atât amar de vreme veteranul nostru?

\r\n

Răspunsul pe care ni-l dă același Antonie al Surojului ne tulbură adâncurile inimii noastre precum aripa îngerului tulbură apa Vitezdei: „Nu știm să ne întâlnim; între noi și Dumnezeu, între noi și făptură există bariere; suntem orbi, suntem surzi, suntem lipsiți de simțuri”, asemenea bolnavilor de la scăldătoarea Vitezda. „Dar mai întâi de toate suntem speriați, ne temem de întâlnire, căci a te întâlni înseamnă a te întâlni pentru totdeauna; a te întâlni odată pentru vecie; întâlnirea pune asupra noastră obligații și responsabilitate.”. Asupra acestei responsabilități ne atrage atenția și Mântuitorul Hristos: „…Iată că te-ai făcut sănătos, De acum să nu mai păcătuiesti, ca să nu îți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14)

\r\n

Pentru că Mântuitorul Hristos știe că nu suntem pregătiți încă pentru întâlnire, că nu suntem gata să îl primim față către față pe Dumnezeul cel Viu căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată, așteaptă timpul pârguirii noastre, al maturizării noastre duhovnicești. Întâlnirea cu Dumnezeu înseamnă mereu un început de viață nouă nu neapărat mai atractivă și mai ușoară, dar întotdeauna o viață în care trebuie să trăim după măsura lui Hristos, o viață în care să ne asumăm responsabilitatea pentru viața lumii, asemenea Lui, împreuna cu El și plătind același preț cu care El își ia responsabilitatea mântuirii noastre.

\r\n

Astfel celor cărora nu li s-a acordat darul ca întunericul vieții să le fie iluminat de vreo fulgerare, de vreo „tulburare a apei” și orbecăiesc îndelungat în noaptea suferinței lor răbdând însă până la sfârșit, Dumnezeu le pregătește un dar și mai mare. Slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda primește nu doar izbăvirea din boala trupească ci și iertarea păcătelor și puterea de a învața și călăuzi și alte făpturi aducându-se pe sine mărturie privind puterea și dragostea dumnezeiască. E foarte adevărat că pentru aceasta atrage pe lângă aprecierea și minunarea semenilor și ura și ocara multora dintre ei, dar cât de frumos este faptul că Mântuitorul Hristos îi oferă demnitatea împărătească de a suferi împreună cu El: „…Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul” (Ioan 5,13) și: „Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus și căutau să-L omoare că făcea acestea sâmbăta.” ( Ioan 5, 16).\r\nAceastă frumusețe a omului când începe să semene cu Hristos în suferință este minunat oglindită și în poezia ”Totdeauna” a poetului Traian Dorz din care am cules și versurile așezate la începutul cuvântului :

\r\n

”Tu cătușele atunci le sărută,

\r\n

Rugător pentru cei ce le-au pus,

\r\n

Că-n cerească răbdare tacută

\r\n

Semana-vei atunci cu Iisus”

\r\n

Preot Gheorghe Manole

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *