Duminica a VII-a după Paşti

Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

\r\n

Ioan 17,1-13

\r\n

“Această Duminică a VII-a după Paşti este aşezată între două mari sărbători creştine : Înălţarea Domnului şi Pogorîrea Sfîntului Duh sau Rusaliile. Joi din săptămîna aceasta am prăznuit cu toată evlavia şi cu toată bucuria amintirea zilei cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos s-a înălţat cu trupul la ceruri la 40 de zile după slăvita Sa Înviere, plinindu-I-se astfel rugăciunea, pe care cu atîta stăruinţă şi cu nemărginită încredere a adresat-o Tatălui Său celui ceresc în Joia Patimilor şi pe care rugăciune ne-o aminteşte Sfînta Evanghelie de astăzi cînd zice că «ridicîndu-şi ochii la cer, Mîntuitorul a zis : Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine». De altfel acesta este un adevăr pe care noi creştinii îl mărturisim cu toată tăria şi cu toată convingerea cînd spunem în Simbolul Credinţei că Mîntuitorul „s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”.

\r\n

Înălţîndu-se cu trupul la cer, Mîntuitorul a primit de la Dumnezeu Tatăl suprema şi veşnica preamărire despre care ne vorbeşte atît de frumos Sfîniul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (I, 19—22).

\r\n

Duminica viitoare, la 50 de zile de la praznicul Învierii Domnului, vom prăznui Rusaliile, adică marea minune a pogorîrii Sfîntului Duh peste Sfinţii Apostoli şi prin ei peste Sfînta Biserică în chip vădit, adică în chip văzut şi auzit, şi vom da slavă lui Dumnezeu celui atotputernic pentru marele dar al Duhului de viaţă făcător trimis în lume ca să sfinţească Biserica şi prin ea sufletele iubitoare şi cinstitoare de Hristos şi să întărească în inimi credinţa în Dumnezeul cel adevărat.

\r\n

În duminica de astăzi biserica noastră mai face şi pomenirea Sfinţilor Părinţi, care s-au adunat la Niceea în Asia Mică la anul 325 d Hr., în primul sinod sau conciliu ecumenic, pentru ca să condamne erezia lui Arie celui de Dumnezeu hulitor, care învăţa că Fiul n-a fost Dumnezeu adevărat, ci o făptură a Tatălui.

\r\n

Fără îndoială că Bunul Dumnezeu ne-a făcut şi ne face necontenit multe şi mari daruri, încît viaţa fiecăruia e o ploaie necontenită de binefaceri primite de sus. Dar între toate darurile pe care Cel de sus ni le poate da, cel mai de preţ este darul credinţei despre care vom vorbi astăzi.

\r\n

Ce este credinţa creştină ? Răspunsul îl avem în catehism, care ne învaţă că credinţa creştină este «un dar dumnezeiesc, în puterea căreia primim ca adevărate sau ca adevăruri sigure tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfînta Biserică» (Catehism Ortodox). Este un dar al lui Dumnezeu, fiindcă ea e rodul lucrării harului lui Dumnezeu, care ne luminează mintea, ne încălzeşte inima şi ne mişcă voinţa ca să primim şi să ţinem cu toată convingerea drept adevăr neîndoielnic tot ceea ce Dumnezeu a descoperit în Sfînta Scriptură şi ne învaţă Sfînta Biserică. Prin urmare se numeşte credincios acel suflet care crede cu tărie, fără cea mai mică îndoială, tot ceea ce spune Sfînta Scriptură şi ceea ce învaţă Biserica creştină prin slujitorii săi.

\r\n

Obiectul material al credinţei noastre sau ceea ce trebuie să credem e întregul tezaur de adevăruri pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor prin patriarhi, prin prooroci şi mai ales prin Iisus Hristos, Fiul Său, şi prin Sfinţii Săi Apostoli, adevăruri care privesc pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, sau cum spune un autor : «Credem aici pe pămînt ceea ce vom vedea într-o zi în cer», lucru pe care Mîntuitorul l-a rezumat atît de frumos în Sfînta Evanghelie de astăzi : «Şi aceasta este viaţa veşnică : să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis» (Ioan XVII, 3).

\r\n

Motivul pe care se bazează creştinul cînd crede nu este evidenţa acestor adevăruri, căci ele de cele mai multe ori depăşesc puterea de cunoaştere şi posibilitatea de pătrundere a minţii noastre omeneşti, ci este autoritatea cuvîntului lui Dumnezeu. Credem nu pentru că ştim, credem nu pentru că înţelegem, ci credem pentru că ne-a spus-o Însuşi Dumnezeu.

\r\n

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a pus ca temelie a Bisericii Sale, a religiei Sale virtutea credinţei, care e absolut necesară pentru cel ce vrea să-şi mîntuiască sufletul. Sfîntul Apostol Pavel o spune răspicat în Epistola către Evrei (XI, 6) : «Fără credinţă e cu neputinţă să plăcem lui Dumnezeu».

\r\n

Multe şi mari sunt binecuvîntările credinţei.

\r\n

Credinţa e virtutea care-l uneşte pe credincios cu Dumnezeu.

\r\n

Prin ea ne împărtăşim din viaţa şi din gîndirea lui Dumnezeu, aşa încît lumina lui Dumnezeu devine lumina noastră, înţelepciunea lui Dumnezeu înţelepciunea noastră, viaţa Lui viaţa noastră.

\r\n

Credinţa e un izvor minunat de lumină care luminează pe credincios şi-l face să cunoască multe adevăruri, pe care cu mintea proprie nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată, sau îl ajută să aprofundeze adevărurile cunoscute deja prin raţiune. Fără lumina credinţei noi n-am fi putut cunoaşte taina Sfintei Treimi, Taina întrupării Domnului, învierea morţilor ş.a., iar cuvîntarea de pe munte a Mîntuitorului, cu cele 9 fericiri sunt o perfecţionare minunată a eticei naturale.

\r\n

Credinţa e un izvor nesecat de forţă pentru viaţa noastră, dîndu-ne convingeri clare şi adînci asupra vieţii noastre aici pe pămînt şi asupra rostului ei, convingeri care apoi întăresc nespus de mult voinţa noastră în năzuinţa ei spre bine. Credinţa creştină explică pe deplin rostul nostru. Ea ne dă un ideal vrednic de orice sacrificiu pentru a-l ajunge. Învăţîndu-ne că am fost zidiţi de Dumnezeu pentru a-l cunoaşte, iubi şi sluji aici pe pămînt, pentru a-l cunoaşte pe deplin, a-l iubi şi a-l sluji apoi în veşnicie în viaţa de dincolo, arătîndu-ne necontenit ceea ce Dumnezeu a făcut şi nu încetează de a face pentru noi, credinţa ne învaţă că suntem aici pe pămînt pentru ca prin îndeplinirea tuturor datoriilor noastre să ajungem la fericirea vieţii de dincolo.

\r\n

Cum trebuie să fie credinţa noastră ?

\r\n

1. Trebuie să fie tare. Pentru cîţi dintre noi nu se potriveşte mustrarea pe care Mîntuitorul o face apostolilor : «pentru ce vă temeţi, puţin credincioşilor ?» (Matei VIII, 26). Nu am nici un motiv să mă îndoiesc, cînd credinţa mea se bazează pe cuvîntul lui Dumnezeu, care nu poate fi decît adevărat. Să spunem şi noi cu un iubitor de Hristos : «Doamne, dacă e greşeală ceea ce cred, înşelăciunea vine dela Tine, pentru că numai Tu ai putut face atîtea minuni, pe care se reazimă ceea ce cred eu». Prin urmare cînd cred cuvîntului lui Dumnezeu întărit de atîtea minuni, cînd cred ceea ce au crezut patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii şi atîtea milioane şi milioane de suflete, pot fi absolut sigur că nu greşesc. Iar dacă cred Bisericii, bine fac, căci ea a primit putere şi poruncă dela Mîntuitorulde a învăţa pe oameni legea Lui cu puterea, cu autoritatea şi cu negreşelnicia Lui.

\r\n

2. Credinţa trebuie să fie întreagă, adică să cred tot ceea ce Dumnezeu îmi porunceşte să cred prin Sfînta Biserică. Învăţătura creştină e un tot unitar, pe care trebuie să-l primesc aşa cum mi l-a dat Dumnezeu prin Hristos şi prin Biserica Sa. Nimeni nu are voie să facă corecturi, tăieturi sau ştersături din învăţătura dumnezeiască, pe care sau o primim în întregime aşa cum ni s-a dat, sau nu putem să ne numim credincioşi: «Voi, care credeţi numai ceea ce vă convine şi  respingeţi ceea ce vă supără, nu credeţi Evangheliei, ci vouă înşivă», spune Fericitul Augustin.

\r\n

3. Trebuie să fie smerită. Credinţa ne învaţă de cele mai multe ori lucruri oare trec peste puterea de pătrundere a minţii omeneşti.

\r\n

Dacă nu totdeauna putem înţelege ceea ce ne învaţă credinţa, totdeauna putem însă să zicem cu smerenie : Cred Doamne, ajută neputinţei mele.

\r\n

4. Credinţa trebuie să fie vie, adică practică, ceea ce înseamnă că trebuie să fie împreunată cu fapte. Mîntuitorul ne învaţă : «Nu tot cel ce-mi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri» (Matei VII, 21). Iar Sfîntul Pavel în Rom. II, 13 ne spune: «Nu cei ce au auzit legea sunt drepţila Dumnezeu, ci cei ce fac legea se vor îndrepta». Dar şi mai lămurit ne arată Sfîntul Iacob II, 14 : «Ce folos este, fraţii mei, de ar zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Au poate credinţa să-l mîntuiască? Căci de va fi fratele sau sora ta goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi le-ar zice cineva dintre voi : Mergeţi cu pace, încălziţi-vă şi vă săturaţi ! şi nu le-ar da cele de lipsă trupului, ce folos ar fi ? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, moartă este în sine. Ci va zice cineva : Tu ai credinţă, iar eu am fapte : arată-mi credinţa ta fără faptele tale, şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea !»

\r\n

Sfîntul Chiril din Ierusalim zice : «Precum credinţa fără fapte e credinţă moartă, tot aşa faptele dacă nu sunt produse de credinţa adevărată, sunt moarte. Credinţa fără fapte e ca o lampă fără ulei».

\r\n

Cum să practicăm credinţa noastră ?

\r\n

1.  În primul rînd  să-i mulţumim lui  Dumnezeu  pentru  darul  credinţei, cum ne învaţă Sfîntul Pavel în epistola a II-a către Corinteni IX, 15 : «Mulţumită lui Dumnezeu pentru darul Lui cel nespus». Să-i mulţumim cu atît mai mult, cu cît mulţi nu cred. Să-l rugăm să nu pierdem acest dar, ci el să fie tot mai mare, rugîndu-ne cu apostolii : «Doamne, măreşte-ne credinţa»   (Luca   XVII,   5).   Să   alimentăm credinţa noastră printr-o viaţă tot mai evlavioasă şi mai ales prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi bune.

\r\n

2.  Să evităm tot ceea ce ne poate tulbura în credinţa noastră.

\r\n

3.  Să ne obişnuim a avea pe Mîntuitorul Iisus în centrul gîndurilor noastre, dornici de a-l cunoaşte tot mai bine pentru a-l iubi tot mai mult.

\r\n

4.  Să vedem în toate lucrurile mîna lui Dumnezeu, să-l vedem pretutindeni în lucrările Sale. Persoanele care ne înconjoară să le socotim pe toate ca fiind chipul lui Dumnezeu, fiii aceluiaşi părinte ceresc, fraţi întru Hristos Domnul.

\r\n

5.  Vorbele noastre să fie vrednice de un creştin, iar faptele noastre să se apropie cît mai mult de cele ale lui Hristos, care să fie totdeauna modelul pe care să-l imităm.

\r\n

6.  Să trăim credinţa noastră: prin rugăciuni, prin pilda vieţii noastre, luminată, încălzită şi înfrumuseţată de credinţă, prin cuvintele noastre mărturisind cu smerenie, dar şi cu tărie crezul nostru creştin.

\r\n

Fie ca credinţa noastră în Dumnezeu să fie lumina gîndurilor noastre, tăria convingerilor noastre, călăuza vieţii noastre, iar Mîntuitorul Hristos, pe care-i mărturisim prin credinţa că e Fiul lui Dumnezeu, să fie răsplata credinţei noastre, în viaţa de veci. Amin !”

\r\n

Pr. I. Vesa

\r\n

(Apărută în revista Glasul Bisericii, 1971, nr. 5-6, pag. 438-441)