Duminica a XXIII-a după Rusalii

Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

\r\n

Luca 8,26-39

\r\n

Într-o închisoare, un prizonier, datorită unei serii de evenimente nefericite, şi-a pierdut dinţii din gură, apendicele i-a fost scos, braţul drept amputat… Directorul închisorii, vizitându-l la infirmerie, îl priveşte acuzator şi îi spune: “Pe mine nu mă prosteşti! Ştiu ce vrei să faci! Încerci să evadezi bucăţică cu bucăţică.”

\r\n

Există perioade de timp, sunt sigur, în care simţim că în loc să fim o singură persoană, unificată, suntem sumă de bucăţi ale eului nostru, părţi contradictorii, opuse una faţă de alta. Familia ne trage într-o parte. Munca ne trage în altă parte. Iar ambiţia în alta. Ş.a.m.d. Ne întrebăm cum să ne strângem la un loc toate bucăţile în care suntem divizaţi. O femeie a văzut la un moment dat o pictură cu martiriul unui creştin. Acesta fusese legat de mâini de un cal şi de picioare de un alt cal, iar apoi caii au fost mânaţi să meargă în direcţii opuse, sfâşiindu-l pe creştin, iar în final omorându-l. Ea i-a spus psihiatrului: “Aşa mă simt şi eu. Sfâşiată, dezmembrată în bucăţi.”

\r\n

Evanghelia de astăzi ne descrie un om care era efectiv dezmembrat în bucăţi. Când Iisus l-a întrebat “Care-ţi este numele?” el a răspuns: “Legiune”. În Evanghelia după Marcu  5, 9 răspunsul este: “Legiune este numele meu, căci suntem mulţi”. Legiune este termenul latin pentru o unitate de armată formată din şase mii de soldaţi. Personalitatea acestui om era atât de divizată de interese în conflict, încât nu mai era o persoană ci o mulţime de persoane, fiecare trăgând în altă direcţie. Evanghelia ne şi spune cine sunt aceste multe persoane înghesuite într-un singur om: “Căci demoni mulţi intraseră în el”.

\r\n

Astăzi noi nu negăm existenţa demonilor. Ba chiar le-am redescoperit existenţa. Până şi psihiatrii admit că există demoni: demoni ai urii, ai răzbunării, ai resentimentelor; demoni ai lăcomiei, ai vinovăţiei, ai fricii; demonul extrem de apăsător al competiţiei, al stresului, al conflictelor moderne. Există astăzi oameni care sunt locuiţi de mulţi astfel de demoni. Numele lor este “Legiune”.

\r\n

Poate vă amintiţi că Shakespeare a pus în gura unuia dintre personajele sale următoarele cuvinte: “Tu ţie însuţi să îţi fi fidel, cum noaptea zilei îi urmează, şi nu vei fi fals faţă de nimeni.” Până aici totul este bine. Dar rămâne întrebarea: la care eu să rămân fidel? Eului civic? Eului parental? Eului financiar? Eului religios? Eului social? Pentru că numele meu este Legiune! Există eul despre care cred că sunt eu. Există eul pe care alţii îl văd în mine. Există eul pe care îl prezint lumii. Există adevăratul eu pe care îl ascund de toţi. Sufletele noastre sunt ca nişte case bântuite de sfinţi şi de diavoli. Sau după cum spunea Edward Sanford Martin:

\r\n\r\n

În templul meu pământesc e-nghesuială,E unul care este umil, unul care e mândru;\r\n\r\nE unul cu sufletul distrus de atâtea păcate;\r\n\r\nE unul care nu se căieşte şi rânjeşte;\r\n\r\nE unul care îşi iubeşte semenii ca pe el;\r\n\r\nE unul la care nu-i pasă decât de faimă şi de el;\r\n\r\nDe-atâtea griji care mă rod eu aş fi liber\r\n\r\nDac-aş putea să ştiu care sunt eu.\r\n\r\n

\r\n

Aceasta este problema mea. Aceasta este problema fiecărui om. Nu sunt unul, ci mulţi. “Sunt larg”, se plângea Walt Whitman, “conţin multitudinea.” Aici este copilul, aici părintele, aici adultul, toţi în mine. Nu sunt atât o personalitate cât un câmp de luptă, în război cu mine însumi, tras în toate direcţiile. “Legiune este numele meu.” Cuvântul “scindat” este un cuvânt cheie astăzi. Avem personalităţi scindate, familii scindate, naţiuni scindate, atomi scindaţi, o lume scindată. Şi ne mai mirăm că avem dureri de cap. Avem o nevoie disperată de unitate, de ceva care să ne ţină la un loc, să nu spargem în bucăţi.

\r\n

Recent am dat peste această afirmaţie: “Încercăm să trăim mai multe vieţi într-una, fără ca eurile noastre să fie organizate de o singură viaţă care să conducă din noi.” Este doar un alt mod prin care gânditorul modern exprima ideea: “Mai multe euri! Nici unul nu conduce viaţa!” Iisus a spus-o altcumva: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16,13). Cu alte cuvinte, nu am fost făcuţi să servim la mai mulţi stăpâni. Nu am fost făcuţi să îi slujim lui Dumnezeu şi mamonei, lui Dumnezeu şi mulţimii, lui Dumnezeu şi satanei… nu putem sluji la mai mulţi decât sfărâmându-ne în bucăţi. Încercăm să punem la un loc lucruri care pur şi simplu nu merg împreună. Nitroglicerina este un explozibil deoarece constituenţii (acidul nitric, acidul sulfuric şi glicerina) în mod natural nu pot sta unul lângă altul: o uşoară lovitură şi fiecare constituent se va ciocni violent de celălalt, provocând suflul exploziei. La fel se întâmplă şi cu noi, când încercăm să îl slujim pe Hristos şi Biserica sa, dar şi să slujim lumescul, mulţimea. “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, spunea Iisus. Dumnezeu este Unul. Singurul de care avem nevoie în viaţă. Orice alte scopuri nu fac decât să ne împrăştie existenţa în bucăţi.

\r\n

Psihologia spune că pentru a ne dezvolta o personalitate matură, trebuie să ne structurăm viaţa în jurul unui singur scop. Iisus spunea în acest sens: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…” Mulţi dintre cei cu personalitate scindată (“multiple” personalităţi) ajung aici datorită loialităţilor scindate: în parte lui Hristos, în parte eului propriu; parţial dăruit lui Hristos, parţial păstrat pentru mine; parţial pentru Împărăţia lui Dumnezeu, parţial pentru altceva decât Împărăţia lui Dumnezeu. Nu putem să găsim fericirea într-un astfel de stil de viaţă. Fericirea o găsim doar urmărind cel mai mare scop din Univers, Dumnezeu în persoana lui Hristos. În El toate lucrurile se unesc, în El toate sunt complete; doar El poate să ţină unită viaţa, să nu se spargă în bucăţi.

\r\n

În primul război mondial, aliaţii au încercat o nouă metodă, punând mai mulţi generali la comanda armatelor. Nu a mers. Apoi l-au făcut pe Foch comandat suprem al tuturor forţelor. Doar aşa au reuşit. În al doilea război mondial s-a decis că invadarea Europei s-ar putea face cu succes dacă şi numai dacă o singură persoană ar fi pusă în frunte. Această poziţie, o ştim cu toţii, a fost dată generalului Eisenhower. Ce s-ar fi întâmplat cu cauza aliaţilor dacă am fi fost supuşi divergenţelor, oscilaţiilor şi ezitărilor care apar invariabil în cazul controlului multiplu sau divizat? Confuzia ar fi dus la o situaţie fără speranţă.

\r\n

Principiul rămâne valabil şi pe câmpul de luptă personal al vieţii voastre şi a mele. Trebuie să avem un comandant suprem, un motiv deasupra celorlalte, o iubire, un Dumnezeu, un Scop ultim: Domnul Iisus Hristos. El devine principiul care controlează, asemenea unui poliţist de la circulaţie care stă la datorie la intersecţie şi controlează fluxul traficului. Atunci când poliţistul îşi abandonează postul din sufletul nostru, se produce un haos total, deoarece tendinţe şi nevoi interioare sunt scăpate de sub control şi se ciocnesc unele de altele, cauzând confuzie şi conflicte.

\r\n

Atunci când descriem o persoană imorală ca fiind o persoană “dezlânată”, nici nu ne dăm seama cât de corectă este această descriere. Un astfel de om nu este integrat sau unit eficient în interiorul său. Face anumite acţiuni nu pentru că le doreşte, ci pentru că mulţimea le face; sau asemenea Sf. Ap. Pavel, simte în el o forţă demonică, ce îl împinge să facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Nu este unul, ci mai mulţi. Numele lui este Legiune. Are nevoie de Cineva care să îl lege, să îl adune, să îi organizeze şi unifice personalitatea. Are nevoie să îşi predea viaţa nu parţial ci total lui Hristos, să îl lase pe Hristos să stea pe tronul inimii lui, să îl lase pe Hristos să fie Organizatorul, Preşedintele executiv, Directorul vieţii lui. Cu ajutorul lui Hristos putem să depăşim şi să răstignim numeroasele euri care se dezlănţuie în interiorul nostru: eul ambiţios, eul mânios, eul gelos, eul păcătos.

\r\n

Fie că este vorba despre omul care locuieşte în morminte, ca în lecţia evanghelică, sau de bărbatul ori femeia care stau astăzi în biserică, problema este aceeaşi – o inimă împărţită, o loialitate împărţită, un eu divizat. Nu există altă ieşire din această stare divizată decât abandonarea în Hristos Domnul. “Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat”, continuă Evanghelia, “şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat…” A sta la picioarele lui Iisus, a învăţa de la El, a-l lăsa pe El să ne organizeze viaţa, înseamnă a pune capăt conflictului interior sufletesc, înseamnă a ne recupera sfinţenia, a câştiga conducerea unificată asupra imperiului personalităţii noastre pentru ca să putem spune cu Sf. Pavel: “Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3,14).

\r\n

Autor: pr. Anthony M. Coniaris

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *