Duminica a XXV-a după Rusalii

Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

\r\n

Luca 10,25-37

\r\n

Parabola Bunului Samaritean începe cu o întrebare teologică, “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” şi se termină cu o descriere a unei persoane acordând prim ajutor cuiva aflat pe marginea şoselei. Începe cu cea mai importantă poruncă creştină, “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta”, şi se încheie cu achitarea notei de plată la hotel. Să privim mai îndeaproape această parabolă numită de unii cea mai mare, de alţii a doua cea mai mare parabolă spusă vreodată de Isus.

\r\n

Un învățător de lege îl întreabă pe Iisus: “Cine este aproapele meu?”, iar ca răspuns primeşte o povestioară. Un bărbat (nu se spune numele sau naţionalitatea) mergea de la Ierusalim la Ierihon. A căzut pe mâna unor bandiţi care l-au jefuit, l-au bătut, lăsându-l pe jumătate mort. Norocul lui că pe drum vine un preot, un evreu, om de nădejde al templului, om al lui Dumnezeu, a cărui chemară sacră era să fie semen fiecărei persoane. Şi totuşi, “văzându-l, a trecut pe alături”. Al doilea care a venit a fost un levit. Şi el era om de la templu: cânta în cor. Dar totuşi, s-a uitat şi a trecut mai departe. A treia persoană care a trecut pe acolo era un samaritean. Un nimeni în ochii evreilor, care nu vroiau să aibă de-a face cu samaritenii. Pentru evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna “câine” sau “diavol”. Vă amintiţi că atunci când Iisus i-a cerut femeii samaritene să îi dea apă din fântâna lui Iacob, ea a fost atât de surprinsă încât a spus: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteană?” (Ioan 4,9). Pentru că evreii nu doreau să aibă legături cu samaritenii. Iisus a luat însă cuvântul “samaritean”, care atunci era unui jignitor, şi l-a ridicat atât de sus, încât oricui i se spune astăzi că este samaritean o ia ca pe un frumos compliment. Şi aceasta din cauza parabolei lui Iisus. Ceea ce cei doi stâlpi ai templului nu au făcut, a făcut samariteanul. Când l-a văzut pe rănit pe marginea drumului, a avut compasiune faţă de el. S-a aplecat asupra lui, i-a alinat rănile, l-a pus pe măgarul său şi l-a dus la un hotel. A făcut mult peste ceea ce ar fi trebuit să facă din obligaţie. A rămas cu el toată noaptea. Dimineaţa următoare, înainte să plece, i-a dat casierului bani în plus şi i-a spus: “Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.” Practic samariteanul i-a dat un cec contabilului.

\r\n

Ce spune cu adevărat Iisus

\r\n

Prin această parabolă, Iisus spunea evreilor din acele vremuri: dacă un dispreţuit de samaritean, al cărui nume este blestemat de voi, pe care nici măcar nu îl consideraţi semen de-al vostru, şi care are o credinţă inferioară celei a voastre, dacă el nu a ezitat să meargă şi să salveze un evreu aflat într-o situaţie dificilă, atunci cu atât mai mult şi voi trebuie să faceţi aşa, voi, poporul ales de Dumnezeu; voi care aţi experimentat iubirea lui Dumnezeu; voi care aveţi adevărata religie; cu atât mai mult voi trebuie să fiţi dispuşi să traduceţi credinţa voastră în fapte de iubire.

\r\n

Suntem ca preotul şi levitul

\r\n

Şi totuşi Iisus prin această parabolă nu a vorbit doar evreilor, ci şi nouă, celor de astăzi. Ce ne spune? Prima idee pe care Iisus doreşte să o înţelegem este că majoritatea dintre noi nu suntem asemenea samariteanului; majoritatea suntem ca preotul şi levitul. Suntem prea ocupaţi de noi înşine pentru a mai avea timp de nevoile altora. Găsim mii de scuze pentru a nu ne implica. Trecem pe lângă ceilalţi, ignorându-i. Dorim ca ceilalţi să fie pentru noi bunii samariteni, dar nu noi lor. Suntem ca tânărul care a fost întrebat ce a înţeles din această parabolă. El a răspuns: “Am învăţat că atunci când sunt într-un necaz, cineva trebuie să mă ajute să ies din el.”

\r\n

Păcatul omisiunii

\r\n

Păcatul preotului şi levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci când puteau face ceva. Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acest cel mai subtil mod de a ucide? Nu despre acest păcat vorbea Domnul când spunea: “Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru faţă de semenii noştri: nu îi urâm, dar suntem indiferenţi, îi ignorăm!

\r\n

Nu am tăiat gâtul nimănui\r\n\r\nNu am râvnit la aurul vecinului\r\n\r\nNu am jefuit nicicând vreo casă\r\n\r\nDar Doamne, ai milă de sufletul meu\r\n\r\nCăci bântuit îmi este el mereu\r\n\r\nDe tot ce n-am făcut.

\r\n

Religia pe stradă

\r\n

A doua idee pe care ne-o transmite Iisus prin această parabolă este că religia nu se practică doar în Biserică, ci şi pe stradă. Preotul şi levitul au redus religia la îndatoririle lor din templu. Iisus ne aminteşte că suprema mărturie a practicării religiei se vede tocmai pe stradă, locul unde ei au eşuat. Un ateu a întrebat odată un tânăr băiat: “Dacă Dumnezeu este iubire, de ce nu îi spune cuiva să îţi dea haine şi încălţări?” Băiatul s-a gândit puţin apoi a spus: “Eu cred că Dumnezeu i-a spus cuiva, doar că acel cineva a uitat.” Preotul şi levitul au uitat.

\r\n

Răniţii sunt încă cu noi

\r\n

A treia lecţie a parabolei este aceea că răniţii sunt încă cu noi. Nu sunt doar cei răniţi fizic, ci şi cei răniţi de mizerie, de şomaj, de rasism, de exploatare. O persoană s-a uitat la un moment dat la oamenii ce aşteptau la un semafor lumina verde. În pestriţa mulţime a văzut un băiat neastâmpărat, o văduvă, o femeie ce vrea să divorţeze, un bărbat bolnav incurabil, o fetiţă cu dureri de cap, un cuplu căutând de unde să se împrumute… Aici sunt semenii tăi. Nu întotdeauna sunt întinşi pe jos la marginea străzii. Semenul tău poate să umble, să conducă o maşină, să alerge chiar, dar să fie rănit. Şi are nevoie de cineva care să fie aproapele său.

\r\n

Cine este aproapele meu?

\r\n

Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne spunem, “pe când acesta nu este”. Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Iisus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie. Oricine cu care ne întâlnim întâmplător. Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice credinţă ar avea. Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”; pentru evrei, orice străin era un “câine”; pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”; dar pentru Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate. Aşa că în loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?” Dacă are, atunci suntem delegaţi de Hristos să fim aproapele lui. Nu avem opţiune – dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.

\r\n

Gordon Allport, psiholog de la Harvard, scria odată: “În Statele Unite la Americii – probabil cea mai eterogenă şi mai complexă societate de pe pământ – există numeroase condiţii pentru a se ajunge la conflicte de grup şi la prejudecăţi.” Dar oare nu cumva Dumnezeu ne-a adus aici din toate părţile lumii pentru a ne oferi un context ideal să învăţăm cine ne este aproapele?

\r\n

“Cine este aproapele?”, a întrebat învățătorul de lege. El spera să rămână dificil să te decizi exact cine îţi este aproapele. Spera ca termenul de “aproapele” să rămână obscur. Dar spunându-i parabola samariteanului milostiv, Iisus l-a întrebat: “Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis: “Cel care a făcut milă cu el.” Iată deci semenul tău: ORICE OM. ORIUNDE. ÎN NEVOIE.

\r\n

Vindecarea de rău

\r\n

Dumnezeu nu a creat o lume rea sau o lume imperfectă. El a creat o lume care iniţial era bună. Este omul cel care prin păcat, prin folosirea greşită a liberului său arbitru, a ruinat lumea lui Dumnezeu. Omul a creat războiul. Omul este cel care provoacă valurile de milioane de refugiaţi în fiecare an. Omul este cel care poluează. Omul este cel care creează foame în lume prin distribuirea inegală a bunurilor lumii. Omul este cel care l-a jefuit pe alt om pe drumul spre Ierihon, l-a bătut şi l-a lăsat aproape mort. Parcă îl vedem pe Iisus arătând spre trupul mutilat de pe marginea drumului şi spunând: “Iată drumul vieţii. Astfel de situaţii veţi găsi mereu pe drumul vieţii. Aceştia sunt semenii voştri. Pe aceştia vă porunceşte Dumnezeu să îi iubiţi.”

\r\n

În această lume noi întâlnim suferinţă, durere şi rău. Nu că răul ar fi din dorinţa lui Dumnezeu. Nu că El l-ar fi creat. Vrea să scape de rău la fel de mult ca şi noi. De fapt, bunul samaritean din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu însuşi. El a venit în lume să distrugă răul, să anuleze păcatul care este sursa majoră a suferinţelor noastre: “Duhul Domnului este peste Mine”, spune El la Luca 4,18, “pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi”. Iisus nu a trecut niciodată pe lângă cei de pe marginea drumului, ignorându-i. El a mers acolo unde ştia că este suferinţă şi este nevoie de El. Când Iair a venit la El şi i-a spus că fiica sa este pe moarte, Iisus s-a ridicat şi a mers. Răspunsul la întrebarea: “De ce Dumnezeu s-a făcut om?” poate fi dat cu cuvintele parabolei: a văzut, a avut compasiune şi a venit. Trupul neputincios, mutilat, de la marginea drumului, este chiar al omenirii, pierdută în păcat şi ameninţată de moarte. Gestul bunului samaritean este gestul lui Dumnezeu, care prin Hristos se apleacă asupra noastră pentru a ne însănătoşi şi pentru a ne elibera.

\r\n

Iisus este încă bunul nostru samaritean. Când suntem răniţi, El ne vindecă. Când suntem căzuţi la pământ, El ne ridică. Când suntem rătăciţi, El ne aduce înapoi acasă. Asemenea samariteanului, El vine la noi atunci când toţi ceilalţi au trecut pe lângă noi, ignorându-ne. Ne ia cu El, ne îngrijeşte rănile cu iubirea sa tămăduitoare.

\r\n

“Mergi şi fă şi tu asemenea”, îi spune Iisus legiuitorului după ce a ascultat povestea. La fel ne spune şi nouă, astăzi. V-am fost aproapele. V-am arătat ce este aceea iubire. V-am ridicat din condiţia voastră mizeră şi am făcut din voi oameni noi: v-am dat parabola Bunului Samaritean pentru a vă arăta că este de neiertat ca un creştin să “treacă pe partea cealaltă”, ignorând răniţii, înfometaţii şi nevoiaşii acestei lumi. Bunul samaritean este încă cheia atunci când dorim rezolvarea problemelor lumii.

\r\n

Samaritenii moderni

\r\n

Nu putem spune că astăzi nu ar mai fi samariteni. Există! Iar numărul lor nu încetează să crească. Iată câţiva.

\r\n

Un preot , închis într-un lagăr de concentrare nazist, s-a oferit să moară în locul altui condamnat, pedepsit pentru că unul a evadat. Preotul a spus comandantului că nu are familie, şi că vrea să ia locul bărbatului. Ceilalţi prizonieri i-au spus: “Într-un loc ca Auschwitz, unde câteva sute de oameni mor zilnic, nu s-a mai văzut ca cineva să îşi dea viaţa pentru altul. Aceasta ne face să avem din nou încredere în rasa umană.”

\r\n

Kagawa, unul dintre cei mai mari lideri religioşi din Japonia, a spus că Dumnezeu l-a vizitat odată pe când era într-o colibă la marginea mării. Japonezul era pe atunci tânăr, puternic lovit de tuberculoză, părăsit de semenii săi. Dar într-o zi un misionar creştin a intrat în coliba lui cu medicamente şi hrană. Kagawa povestea că după ce misionarul a plecat, el s-a întrebat: “De ce un străin, nici măcar un japonez ca mine, s-a deranjat pentru mine?” Şi singurul răspuns pe care l-a putut găsi a fost că Dumnezeu a venit la el, prin acest necunoscut samaritean.

\r\n

“Mergi şi fă şi tu asemenea.”

\r\n

Autor: pr. Anthony M. Coniaris

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *