Duminica cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci

Prietenii mei, să ne ridicăm de la pământ, să privim la Crucea lui Hristos, în faţa noastră este exemplul deplinei şi adevăratei lepădări de sine. El, fiind Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume în chip de rob, S-a smerit pe Sine şi a fost ascultător chiar până la moarte şi moarte pe cruce. El S-a lepădat de însăşi viaţa Sa ca să ne mântuiască pe noi. Iar pe noi ne cheamă Domnul şi Mântuito­rul să ne lepădăm de păcat şi de moartea pe care păcatul o nutreşte pentru noi.

Lucrarea mântuirii noastre începe cu lepă­darea de sine şi de păcatele noastre. Trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce alcătuieşte esenţa firii noastre căzute şi trebuie să ne întindem până la lepădarea de însăşi viaţa noastră, la lăsarea ei cu totul în voia lui Dumnezeu. Doamne! Tu pe toa­te le ştii, fă cu mine după cum binevoieşti.

Dreptatea vieţii noastre trebuie să o socotim înaintea lui Dumnezeu o cruntă nedreptate, ra­ţiunea noastră – o desăvârşită lipsă de judecată.

Lepădarea de sine începe cu lupta cu sine. Şi biruinţa asupra sinelui este cea mai grea dintre toate biruinţele din pricina puterii vrăjmaşului, căci eu însumi sunt propriul meu vrăjmaş. Şi lupta aceasta este cea mai lungă, căci ea se ter­mină numai o dată cu terminarea vieţii.

Lupta cu sine, lupta cu păcatul întotdeauna va rămâne o nevoinţă şi, deci, o suferinţă. Şi tot ea, lupta noastră lăuntrică, naşte şi o altă suferin­ţă, mult mai grea, căci în lumea răului şi a păcatului omul, care merge pe calea dreptăţii, întot­deauna va fi un străin în viaţa lumii şi va întâlni duşmănie faţă de sine la fiecare pas. Şi cu fiecare zi nevoitorul din ce în ce mai mult îşi va simţi înstrăinarea lui faţă de cei din jur şi o va simţi în chip dureros.

Iar lepădarea de sine inevitabil continuă să ceară ca noi în toată plinătatea să începem a trăi pentru Dumnezeu, pentru oameni, pentru aproapele, ca în mod conştient şi fără cârtire să primim şi să ne supunem oricărui necaz, oricărei dureri sufleteşti şi trupeşti, ca să le primim ca fi­ind trimise de Dumnezeu spre folosul şi mântu­irea sufletelor noastre. Şi lepădarea de sine devi­ne o parte a crucii noastre mântuitoare. Şi numai prin lepădarea de sine putem ridica noi crucea mântuitoare a vieţii noastre.

Crucea este un instrument de tortură. Pe ea erau răstigniţi criminalii. Şi iată, dreptatea dum­nezeiască mă cheamă şi pe mine pe cruce ca pe un călcător al Legii lui Dumnezeu, căci omul meu trupesc, care iubeşte tihna şi negrija, voia mea cea rea, nelegiuita mea iubire de sine, mân­dria mea şi acum luptă împotriva Legii celei de viată dătătoare a lui Dumnezeu.

Eu însumi deja, cunoscând puterea păcatu­lui care locuieşte în mine şi învinuindu-mă pe mine, ca de un mijloc, care mă mântuieşte de moartea pricinuită de păcat, mă agăţ de necazu­rile crucii vieţii mele. Conştiinţa că numai necazurile, îndurate pentru Domnul, mă fac să fiu al lui Hristos şi eu devin părtaş la soarta Lui cea pământească şi, deci, şi cerească, mă însufleţeşte în nevoinţă, în răbdare.

Crucea lui Hristos, cuiele, suliţa, spinii, pă­răsirea de către Dumnezeu sunt suferinţele neîntrerupte, prin nimic uşurate ale Golgotei. Dar şi întreaga viaţă pământească a Mântuitorului de la naştere până la mormânt este un drum către Golgota. E drumul lui Hristos de la o suferinţă la o suferinţă mai mare, dar o dată cu ele şi ur­cuşul din putere în putere mai mare, drumul Lui până la moartea care a înghiţit moartea. „Unde îţi este, moarte, boldul tău, unde îţi este, iadule, biruinţa ta?”

Înfricoşătoare este Crucea lui Hristos. Dar eu o iubesc – ea a născut pentru mine neasemui­ta bucurie a Sfintelor Paşti. Dar de această bucu­rie mă pot apropia numai cu crucea mea. Eu tre­buie de bunăvoie să îmi iau crucea mea, trebuie să o îndrăgesc, să mă socotesc pe deplin vrednic de ea, oricât de grea şi de anevoioasă ar fi ea.

A lua crucea înseamnă a răbda cu blândeţe batjocurile, ponegririle, prigonirile, necazurile, cu care lumea păcătoasă nu se zgârceşte să îl co­pleşească pe ascultătorul lui Hristos.

A lua crucea înseamnă a răbda fără cârtire şi văicăreli osteneala grea, nevăzută de nimeni asupra ta, chinul şi mucenicia nevăzută a sufle­tului pentru împlinirea adevărurilor evanghelice. Aceasta este lupta cu duhurile răutăţii, care se ridică cu înverşunare împotriva celui care do­reşte să arunce de la sine jugul păcatului şi să se supună lui Hristos.

A lua crucea înseamnă a te supune de bună­voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor, prin care se domoleşte trupul. Trăind în trup, noi tre­buie să învăţăm să trăim pentru duh.

Şi trebuie să dăm o atenţie deosebită faptu­lui că fiecare om pe calea vieţii sale trebuie să îşi ridice anume crucea sa. Cruci sunt nenumărate, dar numai a mea îmi vindecă rănile mele, numai a mea îmi va fi mie spre mântuire şi numai pe a mea o voi purta cu ajutorul lui Dumnezeu, căci ea îmi este dată mie de Domnul Însuşi. Nu cum­va să greşim, nu cumva să luăm crucea după voia noastră, după acea voie, care în primul rând trebuie răstignită pe crucea lepădării de sine. Nevoinţă după bunul plac este o cruce făcută cu mijloace proprii şi purtarea unei asemenea cruci întotdeauna se sfârşeşte printr-o mare cădere.

Ce înseamnă, aşadar, propria cruce? În­seamnă a merge prin viaţă pe propria cale, tra­sată pentru fiecare de Pronia Dumnezeiască şi pe această cale a îndura tocmai acele necazuri, pe care le trimite Domnul (ai depus voturile mo­nahale – nu căuta căsătoria, eşti legat de fami­lie – nu căuta libertatea, nu căuta să te eliberezi de copii şi soţie). Nu căuta necazuri şi nevoinţe mai mari decât acelea care se află pe calea vieţii tale – mândria te abate din drum. Nu căuta să te eliberezi nici de acele necazuri şi osteneli care îţi sunt trimise ţie – compătimirea de sine te dă jos de pe cruce.

Propria cruce înseamnă să te mulţumeşti cu ceea ce este pe măsura puterilor tale trupeşti. Duhul îngâmfării şi al autoînşelării te va îndem­na la ceea ce este peste puterile tale. Nu da cre­zare amăgitorului.

Cât de felurite sunt în viaţă şi necazurile, şi ispitele, pe care Domnul ni le trimite pentru a noastră tămăduire, ce diferenţă există la oameni şi în privinţa puterilor trupeşti şi a sănătăţii, cât de diferite sunt şi neputinţele noastre păcătoase. Da, fiecare om îşi are crucea sa. Şi această cruce a sa este poruncit fiecărui creştin să o pri­mească cu lepădare de sine şi să Îi urmeze lui Hristos. Iar a-I urma lui Hristos înseamnă a cer­ceta Sfânta Evanghelie aşa încât numai ea să de­vină o călăuză energică în timp ce noi purtăm crucea vieţii noastre. Mintea, inima şi trupul cu toate mişcările şi acţiunile lor, vădite şi tainice, trebuie să slujească şi să exprime adevărurile mântuitoare ale învăţăturii lui Hristos. Şi toate acestea înseamnă că eu sunt profund şi sincer conştient de puterea tămăduitoare a crucii şi în­dreptăţesc judecata lui Dumnezeu faţă de mine. Şi atunci crucea mea devine Crucea Domnului.

Doamne, în purtarea crucii mele, de dreap­ta Ta trimisă mie, întăreşte-mă pe mine, cel ce mă istovesc până în sfârşit“ – se roagă inima. Inima se roagă şi suferă, dar tot ea se şi bucură deja de plăcuta supunere faţă de Dumnezeu şi de părtăşia ei la patimile lui Hristos. Şi această purtare a crucii noastre fără cârtire, cu pocăinţă şi cu slavoslovie înălţată Domnului – este marea putere a mărturisirii tainice a lui Hristos nu nu­mai cu mintea şi cu inima, ci şi cu însăşi fapta şi însăşi viaţa noastră.

Şi, dragii mei, atât de imperceptibil începe în noi viaţa cea nouă, când deja nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20). O minune neînţeleasă de mintea trupească se săvârşeşte în lume – pacea şi fericirea raiului se instaurează acolo unde erau aşteptate suspine şi lacrimi. Viaţa cea mai întristată dă slavă Domnului şi respinge de la sine orice gând de jeluire şi cârtire.

Însăşi crucea, primită ca pe un dar al lui Dumnezeu, naşte recunoştinţa pentru nepreţui­ta soartă de a fi ai lui Hristos, urmând patimilor Lui, naşte şi veşnica bucurie pentru trupul care suferă, pentru inima care se chinuieşte, pentru sufletul ce caută şi a găsit.

Crucea este cea mai scurtă cale către cer. Hristos Însuşi a mers pe ea.

Crucea este o cale pe deplin încercată, căci pe ea au mers toţi sfinţii.

Crucea este calea cea mai sigură, căci crucea şi suferinţele sunt soarta celor aleşi, sunt acea poartă strâmtă, prin care se intră în Împărăţia cerească.

Dragii mei, dând astăzi închinare Crucii Domnului cu trupul şi cu duhul, să altoim, dar, crucile noastre mici la Crucea Lui cea mare ca puterile Lui cele de viaţă dătătoare să ne hră­nească pe noi cu seva lor pentru a săvârşi în con­tinuare nevoinţele Postului Mare, ca împlinirea poruncilor lui Hristos să devină unicul ţel şi uni­ca bucurie a vieţii noastre.

Cinstind astăzi Cinstita Cruce a lui Hristos, cu supunere faţă de voia Domnului, să îi mul­ţumim Lui pentru crucile noastre mici şi să stri­găm: „Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta“. Amin.

13 (26 martie) 1995

Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016

www.cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *