Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Cât de greu și de dureros pare aceasta! Domnul a cerut ca oricine vine la El să se lepede de sine. Dar ceea ce poruncește nu este nici greu, nici dureros când El însuși ne ajută, în așa fel încât ceea ce ne cere să poată fi îndeplinit. Deoarece orice pare dificil în ceea ce este plăcut, dragostea îl face ușor.
(Fericitul Augustin, Omilii la Noul Testament 46, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 34): Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Ceea ce poruncește nu e dificil, din moment ce El ajută la înfăptuirea poruncii. Așa cum suntem pierduți prin iubirea de sine, așa suntem regăsiți prin lepădarea de sine. Iubirea de sine a însemnat distrugerea primului om. Dacă nu s-ar fi iubit pe sine într-un mod greșit, el ar fi dorit să fie supus lui Dumnezeu, preferându-L pe El în locul sinelui său.
(Cezar de Arles, Omilia 159, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 34): Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Crucea ta înseamnă propriile tale anxietăți și suferințe din trup, trup care el însuși este format semănând cu o cruce.
(Tertulian, Despre idolatrie 12, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 34): Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Ce înseamnă a-ți lua crucea? Înseamnă că acela o va purta, chiar dacă este împovărătoare și, prin actul acesta, Îmi va urma Mie. Când el a început să urmeze potrivit învățăturilor și preceptelor mele, el va găsi mulți oameni care să-l contrazică și să-i stea în cale și mulți care nu numai că-l vor lua în derâdere, ci îl vor și persecuta (Matei 5, 11). Mai mult, acest lucru e adevărat nu doar pentru păgânii care sunt în afara Bisericii, ci și pentru cei care par a fi în interiorul ei în mod văzut, dar sunt în afara ei din cauza perversității faptelor lor.
Așadar, dacă voiești să-l urmezi pe Hristos, nu întârzia să iei crucea Lui! Tolerează-i pe păcătoși, dar nu te alătura lor. Nu lăsa falsa fericire a celui viclean să te compromită. E bine să disprețuiești toate lucrurile, de dragul lui Hristos, pentru a fi potrivit pentru prietenia Sa.
(Cezar de Arles, Omilia 159, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 34): Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Mai degrabă întoarce-te către aceste învățături; ridică-ți crucea și urmează-i Domnului, deoarece, atunci când am observat că erai încetinit din scopul tău divin de preocuparea cu cele casnice, am simțit că tu erai cel purtat și tras de crucea ta, în loc să o duci tu pe ea. Ce altceva înseamnă crucea, decât mortificarea trupului? Aceasta e propria noastră cruce, pe care Domnul poruncește să o purtăm pentru a putea fi cât se poate de bine înarmați în urmarea Lui. Noi suferim pe moment, până când moartea e înghițită de biruință (Isaia 25, 8). Atunci, chiar această cruce va fi răstignită. Crucea va fi pironită, de frica Domnului. Nu este altă cale de a-I urma Domnului, decât prin purtarea ei, căci cum poți să-I urmezi, dacă tu nu ești al Lui?
(Fericitul Augustin, Scrisoarea 243, către Laetus, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 35): Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Acest precept, prin care suntem îndemnați să ne pierdem viața, nu înseamnă că cineva ar trebui să se sinucidă, ceea ce ar fi o crimă de neiertat, ci înseamnă că omul trebuie să omoare în el însuși ceea ce este profund atașat de cele pământești, care îl face pe om să caute plăcerea nemăsurată în această viață, până la neglijarea vieții viitoare.
Acesta este înțelesul expresiei „își va urî viața și și-o va pierde”. În acest context, așa cum vezi, El vorbește mult mai deschis despre avantajul câștigării vieții, când spune: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25).
(Fericitul Augustin, Scrisoarea 243, către Laetus, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 35): Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Când Domnul ne spune în Evanghelie că oricine vrea să-I urmeze, să se lepede de sine, această cerință pare dură, putând crede că ne impune o povară. Dar porunca nu este o povară atunci când este dată de cel care te și ajută să o împlinești. În ce loc îl urmăm pe Iisus, dacă nu acolo unde El a fost deja? Știm că a înviat și că S-a înălțat la ceruri; așadar, acolo trebuie să-L urmăm. Nu este nici un motiv de disperare; singuri, nu putem face nimic, dar avem promisiunea lui Hristos… Cine pretinde că rămâne în Hristos trebuie să meargă așa cum a mers El.
Îl vei urma pe Hristos? Atunci fii smerit, așa cum și El a fost smerit. Păcatul omului a făcut calea plină de obstacole. Învierea lui Hristos a făcut calea netedă. Mergând El însuși pe ea, a transformat și cea mai strâmtă potecă într-un drum regal. Este nevoie de două picioare pentru a alerga pe acest drum și acestea sunt smerenie și milostenia. Fiecare vrea să ajungă în vârf, iar prima treaptă ce trebuie urcată este smerenia. De ce vrei să faci pași prea mari pentru tine? Vrei să cazi, în loc să urci? Începe cu primul pas, care este smerenia, și deja vei începe să urci.
(Cezar de Arles, Predici 149.1.4-6, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 36): Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Cei care neglijează faptele bune pot să nu înțeleagă fapta bună a lui Dumnezeu, de care au fost beneficiari. Aceasta deoarece ei sunt mai puțin capabili să se roage așa cum trebuie și să primească lucrurile bune de la Dumnezeu. Și chiar dacă le primesc, este foarte probabil să nu fie conștienți de ceea ce li s-a dat. Și chiar dacă se vor bucura de ele, nu se vor bucura cu adevărat pentru ceea ce nu au înțeles. Deoarece, din cauza lipsei lor de înțelegere, nu vor înțelege cum să folosească lucrurile bune ce li s-au dat. Și, din impulsivitatea lor, vor rămâne necunoscători și nu vor ști să se folosească de darurile divine oferite.
(Clement Alexandrinul, Stromate, 6.14, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 36): Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Această lume vorbește de adulter și de corupție și de iubire de bani și de înșelare, dar cealaltă lume (când este văzută din perspectiva credinței) le spune adio acestor lucruri. Nu putem fi prietenii amândurora, ci trebuie să spunem adio acestora pentru a ne bucura de celelalte. Credem că este mai bine să le disprețuim pe cele de jos, căci sunt mici și trecătoare și pieritoare, și să iubim pe cele ce sunt cu adevărat acolo, lucruri bune și nepieritoare.
(Scrisoarea a doua a lui Clement 6, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 36): Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Existând multe motive pentru a iubi lumea, ea poate fi iubită cel mai bine în legătură cu Creatorul ei. Lumea este frumoasă, dar mult mai frumos este Cel care a îmbrăcat-o. Lumea este încântătoare, dar mult mai plăcut este Cel prin care ea a fost întemeiată. Așadar, iubiților, să muncim cât de mult putem, ca dragostea de lume să nu ne copleșească și să nu iubim creatura mai mult decât pe Creator. Dumnezeu ne-a dat posesiuni pământești pentru ca noi să-L iubim din tot sufletul și din toată inima (Deut. 10, 12; Mt. 22, 37). Dar uneori, Îl nemulțumim pe Domnul atunci când îi iubim darurile mai mult decât pe El Însuși. Același lucru se întâmplă și în relațiile umane. Să presupunem că cineva îi dă un dar special protejatului său. Dar protejatul începe să-l disprețuiască pe dăruitor și să iubească darul mai mult decât pe cel care i l-a dat. Să presupunem că începe să nu-l mai vadă pe dăruitor ca prieten, ci ca dușman. Exact așa este și în relația noastră cu Dumnezeu. Noi îi iubim mai mult pe cei care ne iubesc așa cum suntem și nu pentru cadourile noastre. Astfel, se știe că Dumnezeu îi iubește mai mult pe cei care Îl iubesc mai mult pe El decât darurile pământești pe care le oferă.
(Cezar de Arles, Predici 159, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 38): Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Cei credincioși nu se rușinează de faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit. Așadar, ei sunt fără rușine, într-un sens bun, prin disprețul față de rușine, și nebuni, într-un mod fericit. Într-adevăr, răstignirea, privită omenește, a fost un eveniment rușinos. Da, Fiul lui Dumnezeu a murit. Fiul a fost îngropat. Dar El a înviat din morți. Acest fapt este cu atât mai evident, cu cât este mai absurd. Dar cum ar putea fi adevărate toate acestea dacă El nu ar fi fost cu adevărat Cel care S-a făcut cunoscut a fi?
(Tertulian, Despre trupul lui Hristos 5, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 38): Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Dacă evit suferința, îmi este rușine să mărturisesc: „Fericiți sunt cei prigoniți pentru numele Meu” (Mt. 5, 10-11). Așadar, nefericiți sunt cei care fugind, refuză să sufere precum Dumnezeu atunci când le este cerut. „Cine va răbda până la sfârșit se va mântui” (Mt. 10, 22). Atunci când tu îmi ceri să fug, cum voi răbda până la sfârșit?
(Tertulian, Fuga în timpul persecuției, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 38): Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Se numește pe sine creștin cel care este fie rușinat, fie se teme să fie creștin? Cum poate fi cu Hristos cel care roșește sau se teme să-i aparțină lui Hristos?
(Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre cei căzuți, 28, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
(Mc. 8, 38): Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Cel care ca Dumnezeu era deasupra suferinței a suferit în propriul trup cu suferință umană. Când a devenit trup, fiind Dumnezeu, El nu a încetat în nici un fel să fie Dumnezeu. Chiar și atunci când a intrat în lumea creată, El a rămas deasupra creației. El a rămas ca dătător al Legii când a venit să slujească sub Lege (Gal. 4, 4). El a păstrat demnitatea divină intangibilă chiar și atunci când a luat chip de rob (Fil. 2, 7).
Tocmai pentru că era Unul născut, El a devenit întâiul născut dintre mulți frați (Rom,. 8, 30), rămânând încă Unul născut. Deci, de ce pare așa de ciudat ca El să sufere în trupul Său, potrivit firii Sale umane, chiar și atunci când depășea suferința, potrivit firii Sale dumnezeiești. Astfel, Pavel cel ager la minte spune că însuși Cuvântul, Care est Dumnezeu în chip și egal cu Dumnezeu Tatăl a devenit ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrisoarea 55 către Anastasie și călugări, traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian Radu)
www.doxologia.ro