Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii.

Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, junghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar sluga i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a junghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Cu multă înțelepciune și pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca în Duminica a doua din perioada Triodului să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înțelegem cât de folositoare este pocăința pentru urcușul nostru sufletesc spre Înviere, ca ridicare din păcat și ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos-Domnul, Cel care ne-a descoperit iubirea milostivă a Tatălui ceresc.

Evanghelia Duminicii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu însăși Taina mărturisirii și iertării păcatelor sau Taina Spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele ridicării duhovnicești din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esențiale ale pocăinței sau ale spovedaniei. Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului ne învață cum să ne pocăim și, mai ales, cât de mari sunt darul și bucuria iertării, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufletește și cât de frumoasă este starea sufletului omului după primirea iertării păcatelor.

Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar dacă aceasta e folosită în mod nechibzuit sau pătimaş

Pilda rostită de Domnul Iisus Hristos și relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în același timp, puterea pocăinței omului păcătos, iubirea milostivă a lui Dumnezeu-Tatăl și bucuria iertării celui ce se pocăiește, deoarece tatăl despre care se vorbește în Evanghelie reprezintă iubirea părintească a lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos și Tatăl nostru Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului față de Dumnezeu: una de fidelitate sau de ascultare față de Dumnezeu, adică de împlinire a voii Lui și de statornicie în a rămâne locuitor al Casei Lui, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care în toată viața sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor sau al poruncilor lui Dumnezeu și stă aproape de Casa lui Dumnezeu (Biserica).

Fiul cel tânăr reprezintă libertatea dezordonată a omului pătimaș, ca manifestare a vieții sale păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta două categorii de oameni diferiți, dar și două stări sufletești pe care le poate avea aceeași persoană în momente diferite ale vieții sale, adică libertatea de-a fi statornic în comuniune cu Dumnezeu și libertatea de-a se înstrăina sau îndepărta de Dumnezeu.

Evanghelia ne spune că fiul cel tânăr a dorit să facă experiența libertății ca înstrăinare de tatăl său și de casa părintească. Cu surprindere, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său de-a primi partea sa de avere și de-a părăsi casa părintească, dovadă că Dumnezeu respectă libertatea omului de-a urma propriul drum în viață. Omul are, așadar, libertatea de a folosi toată energia vieții sale, darurile sale naturale sau darurile dobândite de la alţii după cum dorește, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă știe că omul o poate folosi într-un mod contrar voinței divine.

Totuși, deodată cu respectul arătat de Dumnezeu libertății omului, Evanghelia de astăzi ne arată și drama sau eșecul libertății omului ca înstrăinare de Dumnezeu.

Când libertatea omului devine irațională, pătimașă și autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu cheamă pe om la pocăință

„Țara depărtată” (Luca 15, 13) în care s-a dus fiul cel tânăr reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu și de starea libertății sănătoase. „Țara depărtată” este spațiul nedefinit al uitării și înstrăinării omului de Dumnezeu și al vieții individuale fără repere spirituale, iar omul ajuns în această stare crede că libertatea de a deveni pătimaș definește persoana sa ca fiind matură și autonomă.

După ce a cheltuit în desfătări tot ceea ce a primit de la tatăl său, trăind o viață dezordonată, adică înrobit de plăceri trupești pătimașe care reduc viața omului la nivelul biologic al simțurilor, tânărul risipitor a avut de înfruntat o situație la care nu se aștepta: foamea trupească sau materială.

Sfânta Evanghelie precizează că „o foamete mare s-a făcut în țara aceea” (Luca 15, 14). Cine a programat acea „foamete mare”? Ce rost avea foametea în acea „țară depărtată”? Nu ni se spune în Evanghelie, dar se poate presupune că aceasta a fost cauzată de o secetă îngăduită de Dumnezeu, deoarece, adesea, când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă sau autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos și pătimaș, chemându-l la pocăință. Cu alte cuvinte, când nu ne înfrânăm de bună voie de la lăcomie materială ajungem să postim de nevoie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate folosi dificultăţi materiale exterioare pentru a produce o schimbare spirituală sau interioară a omului pătimaş, înrobit de lucruri materiale.

Așadar, „foametea mare din țara depărtată” reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca o pedeapsă, ci ca o terapie spirituală, pentru ca omul să înțeleagă că tot ce posedă material este totuși limitat şi trecător, inclusiv viața sa trăită pe pământ. Aceasta poate ajunge în pragul morții când omul lacom de averi și de plăceri se îndepărtează de Dumnezeu, Izvorul vieții. În acest sens, libertatea omului este o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească sau prin grija Sa milostivă față de scopul ultim al vieții oamenilor pe pământ, adică mântuirea lor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări și suferințe temporare, doar pentru a reaminti omului că izvorul existenței sale se află dincolo de el, în Dumnezeu Cel Veșnic viu, Care a creat pe om pentru a trăi în comuniune de iubire eternă cu Dumnezeu-Creatorul.

Când s-a făcut „foamete mare” în țara aceea a libertății, trăită ca înstrăinare sau uitare de Dumnezeu, tânărul risipitor, din om liber şi bogat, a ajuns, pe neașteptate, o slugă săracă și flămândă. După ce devenise mai întâi rob al patimilor trupești, el devine acum și rob al sărăciei materiale. Dorind să-și salveze viața sa biologică – întrucât viața sa spirituală era aproape moartă – fiul risipitor „s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări” (Luca 15, 15), care l-a angajat păzitor de porci.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau considerați animale necurate. În plus, pe lângă această umilire, fiului risipitor devenit slugă nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor, din roșcove. Sărăciei lui spirituale i se adăugase acum și o umilitoare sărăcie materială.

Abia atunci el și-a adus aminte de traiul bun din casa părintelui său, unde slugile duceau o viață îmbelșugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar roșcove folosite pentru hrana porcilor. Din acest motiv, deodată, tânărul sărac și flămând „își vine în sine”sau „își vine în fire” (Luca 15, 15). Cu alte cuvinte, el începe să se ridice de la starea nefirească a îndepărtării lui de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul și moartea sunt accidente sau urmări ale falsei libertăți

Evanghelia de astăzi ne arată, de fapt, că păcatul și înstrăinarea omului de Dumnezeu nu sunt stări firești, ci nefirești, chiar dacă, uneori, oamenii ajung să se obișnuiască a păcătui atât de mult, încât păcatul este privit ca fiind ceva firesc sau normal, iar moartea ca fiind un fenomen natural.

Însă, din punct de vedere duhovnicesc, păcatul și moartea nu sunt naturale sau firești după voia lui Dumnezeu, ci sunt „natură căzută”, accidente și consecințe ale falsei libertăți a omului ca înstrăinare de Dumnezeu și cădere din comuniunea cu El.(cf. Romani 6, 13) Astfel, „venirea în fire” sau „venirea în sine”, cauzată de „postul de nevoie” (foametea) a fost șansa decisivă a salvării tânărului care s-a pierdut cu firea. Situația de limită a existenței sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreț și risipitor de odinioară să-și schimbe modul de a gândi și de a fi, să se convertească, adică să se pocăiască. După ce și-a venit în fire sau în sine, când a realizat că se află pe un drum greșit, care nu era un drum al libertății, ci unul al robiei, el a zis: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15, 18-19). Această schimbare bruscă de atitudine a păcătosului, de trezire a conștiinței păcătoșeniei și de recunoaștere a stării nefirești în care se află, este începutul căinței, adică începutul regretului său că a trăit o viață egoistă pătimașă, risipitoare de averi, de daruri sufletești și de sănătate fizică, ajungând în totală decădere morală și materială.

Când fiul risipitor a zis „mă voi scula”, aceasta înseamnă nu doar o ridicare fizică de jos, de la sol, ci și o ridicare spirituală, o hotărâre a sa de a ieşi din starea de decădere în care se afla. Iar în acel moment, atitudinea lui Dumnezeu-Tatăl s-a arătat ca fiind iubire milostivă care aștepta de multă vreme ridicarea și întoarcerea acasă a fiului înstrăinat și risipitor.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi iese în întâmpinare

În acest sens, Evanghelia precizează: „Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat” (Luca 15, 20).Tatăl fiului risipitor nu a așteptat ca fiul său care se pocăiește să ajungă acasă și să bată în ușă, ci a pornit în grabă spre el, „alergând” în întâmpinarea lui, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, ca semn de mare prețuire a pocăinței acestuia.

Prin urmare, când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu și face primii pași ai pocăinței, Dumnezeu, „alergând”, îi iese în întâmpinare. Mâinile lui Dumnezeu–Tatăl, pe care El le întinde ca să îmbrățișeze pe cel ce se pocăiește, sunt lucrările sfinte ale Bisericii lui Hristos, și anume chemarea la pocăință și iertarea păcatelor. Prin aceste lucrări sfinte primesc mântuirea toți oamenii căzuți în păcate și înstrăinați de Dumnezeu și de semenii lor, dacă se pocăiesc sincer și din adâncul inimii lor.

În continuare, Sfânta Evanghelie ne spune că după ce Tatăl fiului risipitor a primit cu bucurie pocăința acestuia, a poruncit slugilor sale să-l îmbrace în haina lui cea dintâi, să-i dea inel în mâna lui și încălțăminte nouă în picioarele lui.

Haina cea dintâi sau haina cea nouăa iertării părintești simbolizează luminarea sau curățirea sufletului de stările lui întunecoase imprimate de păcate. Această haină exprimă legătura între Sfânta Taină a Botezului „din apă și din Duh” (cf. Ioan 3, 5) și Sfânta Taină a Pocăinței, numită și „Botezul lacrimilor”.

Inelul de aur pus în mână simbolizează reînfierea prin har a omului înstrăinat de Dumnezeu prin păcat. Mai precis, inelul de aur este semnul reprimirii omului care se pocăiește în iubirea deplină, neîntreruptă, nediminuată și neschimbătoare a lui Dumnezeu, prezentă în lucrarea sfântă din Biserica lui Hristos.

Încălțămintea nouă, pe care o primește fiul risipitor după ce s-a pocăit, înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase și de a merge pe calea mântuirii, adică pe calea iubirii smerite față de Dumnezeu și de semeni.

Vițelul cel îngrășat, care a fost junghiat pentru ospățul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei Euharistii. De aceea, toți păcătoşii care s-au pocăit şi au primit iertarea păcatelor, prin Taina Sfântă a Spovedaniei, sunt chemați la Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie sau Euharistie, prin care ni se dăruiește încă din lumea aceasta arvuna învierii şi a vieții veșnice, a bucuriei din Împărăția cerurilor (cf. Ioan 6, 54).

Când Dumnezeu iartă păcatele celui ce se pocăiește, El se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată iubirea părintească nemărginită și necondiționată a lui Dumnezeu față de păcătosul care se pocăiește. Tatăl fiului risipitor nu adresează niciun reproș fiului reîntors acasă și nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, deoarece mai scump decât orice avere materială este sufletul omului salvat sau mântuit și câștigat pentru eternitate. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin material, copleșește dreptatea potrivit căreia fiul risipitor de averi trebuia să fie pedepsit. Însă tocmai această iubire nemăsurată a tatălui milostiv, dar nemeritată de fiul său păcătos și risipitor, a trezit multă gelozie și mânie în fiul cel mare, deoarece acesta nu a înțeles duhovnicește atitudinea tatălui său. Dar tatăl milostiv îl lămurește și îl îndreaptă duhovnicește pe fiul său cel mare, care a devenit deodată nemilostiv și neiertător, zicându-i: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 31-32).

Fiul cel mare din pilda Fiului risipitor reprezintă pe unii credincioși iubitori de Dumnezeu și de Biserică, harnici și cinstiți, având viață curată și evlavie multă, dar care sunt adesea nemilostivi și neiertători față de păcătoșii din comunitate, pe care mai mult îi judecă moral, decât îi ajută să se îndrepte spiritual. Întrucât tatăl milostiv iartă pe fiul său cel risipitor și păcătos care se pocăiește și cere fiului său cel ascultător și harnic să fie milostiv și iertător, Sfânta Evanghelie de astăzi este, în același timp, Evanghelie a iertării păcătosului pocăit și a îmblânzirii evlaviosului neiertător.

Pilda Fiului risipitor a devenit în viaţa Bisericii model de pocăință pentru toți oamenii, dar mai ales pentru cei care vor să fie monahi. De aceea, troparul slujbei de tundere în monahism este alcătuit ca o rugăciune de pocăință a Fiului risipitor. Conținutul acestui tropar se află și în Sedelnele de la Utrenia Duminicii Fiului risipitor.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu ca din pilda Fiului risipitor să învățăm cât de mare este puterea pocăinței sincere, cât de milostivă este iubirea lui Dumnezeu Care iartă păcatele oamenilor și cât de înălțătoare este bucuria sfântă pe care o dăruiește Dumnezeu oamenilor smeriți încă din lumea aceasta. Pilda Fiului risipitor ne îndeamnă să ne pocăim mai mult pentru păcatele noastre și să ne împărtășim mai des cu Sfânta Euharistie, pentru a ne bucura de primirea iertării, de înnoirea vieții și de lucrarea harului lui Hristos Cel răstignit și înviat în noi, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin!

www.basilica.ro