Duminica iubirii vrăjmaşilor

\r\n

În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. În această a 19-a duminică după Rusalii se citeşte una dintre cele mai grele Evanghelii din decursul anului.

\r\n

\r\n

Dacă sunt părţi ale Evangheliei care sunt grele pentru că descriu lucruri grele, de pildă Patimile Mântuitorului sunt greu de purtat pentru noi pentru că ne simţim cumva și noi printre cei care L-au răstignit pe Hristos, între cei care asistăm, și e greu de purtat durerea Fiului lui Dumnezeu, al Dumnezeului nostru. Sunt alte Evanghelii greu de purtat din cauza greutăţii cuvintelor Mântuitorului pentru noi. Apostolii înşişi s-au tulburat de câteva ori pentru că nu au putut înţelege atunci greutatea cuvintelor lui Hristos. Aşa şi Evanghelia de astăzi pare greu de purtat pentru noi, dacă nu chiar cu neputinţă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântați pe cei ce vă blestemă. Nu sunt fireşti omului – omul nu este firesc! Pentru el nu este firesc să facă acestea. Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi să mai luaţi înapoi – e firesc asta? Nu. Faceţi bine celor ce vă fac rău, că dacă veţi face bine numai celor ce vă fac bine, și păgânii fac la fel. Iar voi faceţi bine  celor ce vă fac rău, ca să fiţi asemenea Tatălui Vostru Celui din ceruri. Că şi Tatăl vostru Cel din ceruri aduce ploaie şi peste cei buni și peste cei răi, şi răsare soarele și peste cei buni și peste cei răi. Fiţi dar voi desăvârşiţi precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este! Cuvinte grele, foarte grele. Adică, până la urmă, se pune semnul egal între desăvârşire și aceste lucruri împlinite.

\r\n

Prin aceste porunci, de fapt nu sunt porunci, pentru că este cu neputinţă omului să le facă, ci este calea pe care Dumnezeu ne-o arată. Calea în sine este poruncă să mergi pe ea, nu acestea sunt porunci. Pe acestea vei ajunge să le faci dacă pe această cale Îl vei chema disperat pe Dumnezeu să vină să te ajute. Fără ajutorul lui Dumnezeu, acestea nu se vor face niciodată. De fapt, din aceste cuvinte și din altele se poate vedea că, spre deosebire de orice altă religie, de orice altă învăţătură de credinţă, de orice altă filosofie bine argumentată, de orice sistem metafizic, de orice sistem moral întemeiat de oameni, învățătura de credinţă nu este o morală. Noi în general confundăm credinţa cu o gamă întreagă de precepte morale pe care trebuie să le ţinem şi a fi credincios înseamnă să fii: aşa, aşa, aşa şi aşa, acolo se face aşa şi dincolo aşa, să împlinim acest tablou moral și suntem creştini. Nu! Creştinismul, chiar dacă e greu să înțelegem la prima auzire, nu este o învăţătură care ne cheamă la o morală înaltă, nici măcar nu este cel mai înalt tip de morală la care ne cheamă Dumnezeu, nu are legătură cu morala. De aceea creştinismul moare atunci când începe să fie propovăduit sub forma moralizantă, de sfătuire, de persuasiune moralizantă.

\r\n

În acel moment, duhul creştinismului moare, adevăratul Dumnezeu nu mai vine acolo, în cuvintele acelea, adevăratul Dumnezeu nu se mai descoperă sufletelor și inimilor celor care ascultă. Aşa cum părinţii insistă enorm:„Trebuie să fii…!” şi ţin cuvinte îndelungate la masă şi unde te ţin, cum am păţit toţi, şi îţi spun că trebuie să fii mai bun, cel mai bun, mai bun decât celălalt şisă faci aşa şi aşa… Atunci piere în tine adevărata pornire să faci lucrurile acestea, le faci de nevoie, le faci că trebuie, dar nu poţi să spui că se întemeiază în tine o adevărată pornire firească, vie, plină de vioiciune, nu apare în tine o personalitate aşa cum şi-o doresc părinţii tăi, care să facă tot ce-şi doresc ei, ci le faci de nevoie, începi să te împotriveşti, să te gândeşti învârtoşat că tu nu vrei aşa.

\r\n

Aşa se întâmplă şi cu creştinii, dacă creştinismul devine o morală, şi, de multe ori, şi noi, în familie, spunându-le copiiilor noștri despre creştinism sau unii altora sau când îi sfătuim pe unii sau alţii despre creştinism, îl transformăm într-o tablă de reguli morale și se rezumă totul la „E bine…” și „Nu e bine…!” și „Trebuie..!”. Cuvântul „trebuie” e unul dintre cele mai otrăvitoare cuvinte ale sufletului și pentru suflet, faţă de care sufletul reacţionează stând împotrivă, negativ, zicând NU! Libertatea, liberul arbitru al sufletului nostru, al nostru ca oamenii, stă împotriva cuvântului „trebuie” şi a tuturor explicaţiilor care ne impun o învăţătură morală. Nu, creştinismul nu e o învăţătură morală. În momentul în care el se rezumă la „Trebuie să faci aia și aia și aia!”, la o asemenea formă, la un asemenea tablou, el începe să moară, să piară. Creştinismul este o întâlnire cu Dumnezeu!

\r\n

Ştiu că o cunoaştere a lui Dumnezeu, o întâlnire în primul rând, nu este numai o întâlnire, ci o cunoaștere a lui Dumnezeu și o cunoaştere treaptă cu treaptă, tot mai înaltă, spre această cunoaştere a Lui. Că aceasta este viaţa cea veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Este o întâlnire cu o Persoană. Creştinismul este întâlnirea personală cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar dacă aceste cuvinte au fost uzate prin folosirea lor de către protestanţi, care au fost forţate atât de mult, cum şi cuvântul „iubire” în lumea asta a fost forţat atât de mult, încât astăzi aproape că defineşte de la sine relaţia trupească, ceea ce e o coborâre imensă a cuvântului „iubire” de la adevăratul lui înţeles, de la sensul său de agape la ultima treaptă a înţelesului, eros. Aşa e şi această exprimare forţată referitoare la întâlnirea cu Iisus Hristos: <Te-ai întâlnit în inima ta cu Iisus Hristos?>. Dar asta nu trebuie să ne îndepărteze pe noi de adevăratele învăţături ale credinţei ortodoxe, care sunt mult mai vechi, din care s-au inspirat și ei, mai vechi decât poveștile unor noi bisericuțe care apar ici şi acolo după 2000 de ani.

\r\n

De fapt, credinţa creştină, şi, când zicem „creştinism” deja greşim într-un fel, pentru căatât de vie este întâlnirea cu Dumnezeu încât ea nu suportă instituţionalizări nici măcar la nivelul sufletului, nu suportă coborârea la nivelul unei învăţături bine formulate, bine argumentate, cu atributele și caracteristicile lui Dumnezeu, cu ce trebuie și ce nu trebuie, nici măcar aşa. Când folosim cuvintele cu –ism, asta implică deja o instituționalizare, măcar la nivelul minţii, dacă nu chiar și la nivel exterior. Creştinismul suportă foarte greu cuvântul creştinism. E atât de vie întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Persoana divină Care ne cheamă neîncetat spre Sine. Mulţi chemaţi, puţini aleşi – chemaţi este la prezent, sunt chemaţi, e un prezent continuu, chemarea lui Dumnezeu este continuă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi seamănă. Dumnezeu este semănător, cheamă neîncetat spre Sine. Iubirea lui Dumnezeu cheamă spre Sine.

\r\n

Părintele Stăniloae, de care ne aducem aminte […] la pomenirea sa, foloseşte pentru timp o definiţie atât de frumoasă cum nu cred că s-a mai făcut în literatura universală, și cred că numai această definiţie s-o fi dat-o şi tot mare ar fi fost: Timpul acesta căzut, în care suntem noi acum, este golul creat între chemarea iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului. În momentul în care între chemarea iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului se face un gol, un vid, acel loc este timpul căzut în care suntem noi. Acest lucru îl putem vedea noi la referatul biblic al Facerii, când, până în momentul căderii omului, nu se vorbeşte de faptul că Dumnezeu a venit și Dumnezeu a plecat. Deşi Se întâlneşte cu omul de mai multe ori, punându-l să dea nume animalelor, făcând-o pe Eva, spunându-i poruncile, ducându-l în rai, Dumnezeu, spun Părinţii, tot timpul era cu omul! Nu era un moment în care să nu fi fost Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu până la cădere.

\r\n

Toate în tot era Dumnezeu. Dar imediat după căderea omului se simte separarea dintre om şi Dumnezeu, de fapt omul se desparte de Dumnezeu și se creează golul, timpul acesta căzut.Nu timpul în sine, că timpul era dinainte, ci timpul căzut.Marele timp se opreşte şi începe timpul perisabil, timpul morţii, timpul bătrânetii, al bolii. Și Adam aude pe Dumnezeu umblând de departe, deja se vorbește de răcoarea serii, de seară, de înserare, deci deja e timpul căzut, Dumnezeu strigă de departe: Adame, unde eşti?, ca şi cum nu știa unde e, dar toate acestea arată despărţirea de Dumnezeu, de iubirea lui Dumnezeu care striga, și lipsa răspunsului lui Adam, care se face că nu aude. Este începutul timpului căzut. Adam nu aude, nu vrea să audă, nu răspunde iubirii, că nu are ce să răspundă. Şi numai atât să fi spus părintele Stăniloae şi era mult!

\r\n

Deci creştinismul nu este o morală, nu ne dă o listă de învăţături morale, ci o cale de a ne întâlni cu Dumnezeu și de a călători cu El spre El și de a-L cunoaşte. De fapt, ne dă calea îndumnezeirii – e prea mare cuvântul, evit să-l zic, adică a ne împărtăşi de Dumnezeu și El să se împărtăşească de noi, a ne uni cu Dumnezeu, ca să înţelegem într-un sens mai simplu, mai omenesc, mai firesc.

\r\n

Ceea ce ne cere Dumnezeu în Evanghelia de astăzi, și nu numai aici, ci în multe alte locuri din Scriptură, e aproape cu neputinţă omului. Şi ştim toţi asta și o recunoaştem, e cu neputinţă pentru om și nu e firesc. Toată firea ta stă împotrivă, tot: voinţa, mintea, inima. Pe cel care ţi-a făcut rău, pe cel care îţi doreşte răul și te blestemă şi gândeşte planuri prin care să te prindă și să te arate neputincios, slab, mic, să-ţi facă rău cu voie şi tu să-l iubeşti? E cu neputinţă, nu se poate! Şi atunci, cum de ne cere Dumnezeu lucruri mai presus de noi? De fapt, Dumnezeu ne pune faţă către faţă o realitate mică, îngustă, puţină a omului, cum este omul și ne descoperă puţin din realitatea dumnezeiască, ne cheamă la o altă realitate. Şi o şi spune: Că şi Dumnezeu aduce soarele și peste cei buni şi peste cei răi – cei răi, care-L blestemă, care-I fac rău, care ridică pumnul la El, care hulesc neîncetat în mintea și gândul lor. Și aduce ploaie şi peste unii şi peste alţii. Şi observaţi că nu vin necazuri numai peste unii și peste alţii nu, ba de multe ori peste hulitori vin mai puţine. De multe ori această nemanifestare a lui Dumnezeu în privinţa asta, cum zice părintele Savatie, „iubirea lui Dumnezeu care ne sminteşte”, faptul că Dumnezeu poate să iubească aşa pe aceşti oameni care-L hulesc, care-I stau împotrivă, care-l batjocoresc pe aproapele lor, care îl râd şi-l ironizează pe cel ce crede în Hristos și care poate face parte chiar din familia lor,  şi totuşi te miri că aceşti oameni nu păţesc nimic şi trăiesc şi ajung de multe ori la bătrâneţi înaintate şi te miri că Dumnezeu nu mişcă un deget, deşi L-au blestemat pe Dumnezeu atâţia ani și pe ucenicii Lui, pe cei care se străduiau să-L urmeze.

\r\n

Această iubire a lui Dumnezeu, de neexplicat pentru mintea noastră, de neînţeles, se explică prin cuvântul spus de părintele Savatie: iubirea lui Dumnezeu e atât de mare şi atât de răbdătoare, încât ne sminteşte. Faptul că are atâta răbdare cu noi şi dragoste e de neînchipuit, depăşeşte orice înțelegere omenească. Depăşeşte cu mult răbdarea multor Sfinţi, care păreau cei mai blânzi, a depăşit răbdarea lui Ilie, care a zis: Dar până când o să tot rabzi să fie cinstit Baal în tot Israelul, să fie cinstiţi Astarta şi toţi zeii şi Tu să taci? Nu putea înţelege cum Dumnezeu tace cu zecile de ani, cu sutele de ani şi lăsa ca în templele Sale, în oraşul Său sfânt, în locurile unde trebuia să fie El cinstit, să fie cinstiţi tot felul de zei, să se aducă jertfe, chiar şi umane, să se facă tot felul de lucruri de neînchipuit, aşteptând cu răbdare și cu dragoste Dumnezeu întoarcerea acelor oameni. Această dragoste şi îngăduinţa a lui Dumnezeu depăşea puterea minţii lui Ilie de a înțelege. Aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu arătată Ninivei depăşea puterea de înțelegere a lui Iona, care chiar Îl acuză pe Dumnezeu şi generalizează şi Îi zice:Ştiam eu că eşti blând!, ca şi cum I-ar spune: <Ştiam eu că eşti bleg şi prea blând şi prea înţelegător şi până la urmă o să-ţi retragi cuvântul şi o să zici că-i ierţi… Ştiam eu ca o să fie mincinoasă propovăduirea mea… Uite, vezi? Ai devenit blând!> Şi Dumnezeu, într-adevăr, dăduse acea ameninţare nu pentru că voia să-i stingă de pe faţa pământului, ci aştepta cu răbdare și cu dragoste ca acei oameni să se întoarcă şi poate că era ultima ameninţare cu care ar fi reuşit.

\r\n

Şi noi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu pentru această dragoste a Lui ne neînchipuit faţă de om. De multe ori, pentru noi, cei slabi în credinţă, acesta poate este un motiv ale necredinței în sine. Mulţi stau în cumpănă dacă există sau nu există Dumnezeu tocmai din această pricină: că unul este bogat şi se mai îmbogăţeşte şi face tot mai multe rele, celălalt nedreptăţeşte continuu şi avuţiile lui cresc, altul batjocoreşte şi înjoseşte şi încă mai trăieşte și avem mii de exemple care ni se transformă într-o povară greu de purtat şi poate ajungem să zicem: <Atunci unde e Dumnezeu?> din pricina aceasta a unei alte măsuri la care ne cheamă Dumnezeu, o măsură atât de înaltă cum e greu minţii omului să se ridice. Foarte greu, se înspăimântă, se cutremură mintea de ceva aşa de mare. E ca şi cum am fi nişte râmători pentru care cea mai mare ridicare e să vadă grinzile coteţului, aşa suntem, darămite să vezi cerul, să vezi stelele! La măsura stelelor ne cheamă Dumnezeu, la măsura aceea foarte înaltă, însă firea noastră s-a învăţat să vadă numai zona mică, micile conflicte, tulburările comune. Grinzile sunt cele mai mari valori morale la care ne putem gândi: să nu fim noi chiar cei mai răi, lucruri omeneşti, care, câteodată par foarte îndreptăţite.

\r\n

Dacă creştinismul mai e îngăduit în lume la ora actuală, acceptat ca și religie şi ca şi credinţă de către state, de către puterile actuale, de către marile aşa-zise instituţii care dau şi care direcţionează modul de gândire şi de înţelegere a lumii, e pentru această morală pe care se străduiesc s-o ţină unii dintre noi, o morală normală, firească, omenească, adică să fii băiat bun, să munceşti cu sârg, să nu vrei răul altuia, lucruri foarte normale, firești, legate de dorinţele normale ale omului. Deşi lumea se schimbă atât de mult încât, în scurt timp, chiar şi minima asta morală a creştinismului va deveni ceva greu de acceptat şi va părea ceva greu de făcut.Creştinismul mai este încă acceptat pentru că este util, pentru că ţine lumea sub control, pentru că încă oamenii, fiind creştini, sunt umanişti, ajutători ai celorlalţi oameni, ocrotitori ai naturii, fac bine celorlalţi. Dar să ştiţi că aceasta este ominimă morală.

\r\n

Asta nu înseamnă că, dacă te ridici mai sus, nu mai trebuie să ţii regulile acestea!Şi că dacă te ridici cu ochii spre cer, spre măsurile cele mari, spre adevăratul nivel la care te cheamă Dumnezeu, trebuie să le dispreţuieşti. Nu! Exact cum zice Mântuitorul: pe cele mari trebuie să le ţineţi și pe cele mici să nu le uitaţi! Adică spre cele mai înalte lucruri caută, străduieşte-te să ajungi la stele cu toată fiinţa ta, iar pe cele mici să nu le laşi. Fă-le! Ele, oricum, se vor face de la sine atunci când te vei uita la stelele cerului. Să înţelegem ce înseamnă stelele. E atât de mare diferenţa între ce ne cheamă Dumnezeu –iubeşte pe vrăjmașul tău, binecuvântează pe cel ce te blestemă, fă bine celui ce-ţi face rău;dă cu pâine în cel ce-ţi dă cu piatra – lucruri grele, cine a făcut aşa? Foarte puţini! Cine a urmat vreodată pilda omului care a avut o vie și a tocmai lucrători la via sa şi a plecat departe şi lucrătorii, la vremea cuvenită, când trebuiau să dea roadele, în loc să-i primească cum se cuvine pe cei trimişi de stăpân, i-au bătut și i-au lovit şi i-au jignit, pe alţii care au venit i-au bătut şi pe unii chiar i-au omorât, pe alţii care au venit i-au omorât cu pietre, iar când a venit fiul stăpânului, l-au scos afară din vie și l-au omorât, zicând: Să ne rămână nouă moştenirea! Cine a făcut vreodată ca acest tată? Asta e măsura dumnezeiască, e absurd pentru lume! E nebunească, e cu neputinţă de înțeles. Cine ar face aşa ceva? Asta este măsura dumnezeiască.

\r\n

Atunci, dacă astea sunt nişte măsuri atât de înalte la care ne cheamă Dumnezeu, cum Mântuitorul zice: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!, cum putem ajunge la această desăvârşire? Ce înseamnă această desăvârşire? Şi aici părintele Constantin Coman a găsit o explicaţie foarte frumoasă, a găsit această explicaţie de la Părinţi şi a adus chintesenţa lor până la noi. El zice aşa:trebuie să unim aceste cerinţe ale lui Hristos, această cale pe care ne-o arată, care nouă ne este cu neputinţă – a iubirii faţă de vrăjmaşi – cu un alt cuvânt de la Sf. Apostol Pavel, care spune că întru neputinţe, întru slăbiciuni se arată puterea lui Dumnezeu. Ştiţi, când Dumnezeu îi vorbeşte lui Pavel, după cel el se roagă de trei ori să i se ia o boală, care nu se ia de la el, Dumnezeu i se arată lui Pavel şi îi spune: Destul îţi este ţie harul Meu, căci întru neputinţe se arată puterea Mea. Greu cuvânt este acesta şi zice părintele Coman că noi trebui să unim acestea cuvinte. În ce fel? Noi, luptându-ne să urmăm calea aceasta a lui Dumnezeu, e o nebunie ce ne cere Dumnezeu din perspectiva noastră omenească, dar trebuie să ne luptăm. Ei, luptându-ne noi să facem porunca lui Dumnezeu, nu este cale mai grabnică de a ne vedea slăbiciunea şi neputinţa, nu este cale mai grabnică.Când tu încerci să-ţi iubeşti vrăjmaşul, să dai daruri celui care te-a blestemat, să dai daruri celui care îţi fură din casă sau îţi face rău, când încerci să faci lucrul acesta, în lupta ta de a te depăşi, în care nu vei reuşi în 99% din ea, îţi dai seama de slăbiciunea ta și ajungi la limita puterilor tale psihice, şi fizice, dar mai ales psihice, ale inimii, ale minţii, ale voinţei de a putea face mai mult. Cel mult poţi să rabzi sau să pleci de acolo sau să te îndepărtezi. Asta e puterea noastră omenească. Dar să faci și binele, să-l vorbeşti de bine pe cel care-ţi face rău, nu poate omul să facă asta. Omeneşte, este cu neputinţă, dar tu trebuie să încerci. Şi, luptând să faci lucrul acesta, ajungi să-ţi cunoşti neputinţa, slăbiciunea, ajungi să vezi cât de bolnav eşti! Pentru că firea noastră este bolnavă. Noi nu realizăm asta. Toţi suntem bolnavi. Toţi. Chiar și cei care se socotesc cei mai liniștiți, cei mai calmi, cei mai cuminţi, făcând toate poruncile, care ar zice că n-au niciun păcat, sunt foarte bolnavi. Toţi suntem bolnavi.

\r\n

Când a venit acel tânăr şi a zis: Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Şi Mântuitorul a vrut, într-un cuvânt scurt, să-i spună un adevăr imens: Dacă Mă socoteşti om, dacă Mă socoteşti numai învăţător, de ce-Mi zici „bun”? Pentru că numai Dumnezeu este bun! Vă daţi seama? Omul nu este bun! Şi ştiţi bine că e aşa! Noi suntem buni, aşa, pe moment, pentru că ne ţine Dumnezeu pe mâinile Sale, într-un areal, într-o atmosferă în care putem face anumite lucruri bune. Dar suntem buni pe un termen scurt, în anumite condiții, cu anumiţi oameni, şi numai într-un anumit timp. Dacă se schimbă atmosfera şi oamenii din jurul nostru, dacă numai câteva nopţi nu ne lasă cineva să dormim, să vedeţi că nu mai suntem buni nici cu acel om. Numai câteva zile să ne chinuiască cineva cu zeci de telefoane sau nu-ştiu-ce să ne facă, să vedeţi ce „buni” devenim noi cu el. Numai câteva zile să ne bată cineva obrazul pe stradă şi să ne zică lucruri grele, poate acceptăm o zi, două, zece, dar după aia devenim de o răutate şi de o aciditate cu acel om, încât unde a pierit toată bunătatea? Omul nu este bun.

\r\n

Cei ce cred că sunt buni sunt, de fapt, într-o mare înşelare. Noi suntem foarte slabi, nu suntem buni. La un nivel mediocru, al unei minime morale creştine, noi putem să le iluzionăm că suntem buni. Dumnezeu, ţinându-ne pe palme, noi creând un areal cuminte în jurul nostru, cu oamenii care ne plac şi ne iubesc şi noi în iubim, în starea asta noi rămânem la un nivel omenesc, firesc, în care credem că suntem noi buni, ceilalţi sunt buni, toţi suntem buni. Dar asta e o mare minciună, rămânem la un nivel mediocru și nu ne schimbăm, rămânem oameni, rămânem la un nivel la care te poate duce orice credinţă amărâtă, omenească, naturală, nu supranaturală cum e cea creştină. Or, Dumnezeu te vrea pentru măsuri mult mai mari! Şi numai ultima frază cred că îi face pe trei sferturi dintre noi să zică: <Aaa, păi eu nu vreau! De ce să vrea mai mult Dumnezeu de la mine? Eu vreau să rămân aici, la o minimă morală, să fiu cuminte, să fie şi alţii din jurul meu cuminţi, să ne vedem de treburi…>

\r\n

Or Dumnezeu vrea mai mult! Şi, vrând mai mult de la tine, vrea în primul rând să-ţi arate slăbiciunea ta, neputinţa ta! Că ştiţi cum ne rugăm când suntem neputincioşi şi slabi, ştiţi cu ce râvnă ne rugăm atunci și ce repede vine ajutorul lui Dumnezeu şi cum simţim că Dumnezeu e lângă noi! Dar El e lângă noi nu pentru că lui Dumnezeu Îi place durerea şi repede vine lângă durere, ci pentru că nu ne rugăm niciodată aşa cum ne rugăm atunci! Niciodată nu strigă din tot sufletul nostru aşa cum strigăm la Dumnezeu când suntem la necaz! De-asta vine Dumnezeu acolo! Or noi, când ne punem faţă în faţă cu aceste porunci peste măsurile noastre de grele și încercăm cu sinceritate să le ţinem și vedem că suntem îngrozitor de bolnavi şi de neputincioşi, că nu putem să le facem, ar trebui direct să urmeze strigătul de disperare către Dumnezeu! Or, de cele mai multe ori, nu urmează decât: <A, păi e absurd, nu se poate. Nu ştiu ce-a vrut Dumnezeu să zică. Poate se poate numai în anumite condiţii, poate numai pentru sfinţi…> şi stăm deoparte, într-o minimă morală creştină, şi atât.

\r\n

Dar Dumnezeu ce vrea? Nu neapărat să găseşti în tine resursele ca să împlineşti poruncile acelea, că nu le găseşti! Ci vrea ca, atunci când ajungi la măsura aceea şi-ţi vezi neputinţa şi slăbiciunea şi boala şi puţinătatea şi să nu mai zici cu uşurinţă: <Păi noi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem zidiţi de Dumnezeu. Tată!…>Bine, Tată, Tată, dar nu ne asemănăm cu El, vedem punându-ne în paralel cu aceste porunci: faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, or noi nu putem face aşa! Cu ce ne asemănăm în privinţa asta cu El? Că nu suntem asemănători, nu suntem deloc aşa! Şi atunci cum să zic „Tată!”, cum să zic „Sunt fiul Tău?”. Dintr-o dată zici: <Doamne, eu sunt din lumea asta! Eu sunt pământesc, omenesc, al diavolului, de pe aici. Iar Tu eşti Tu! Ce legătură este între mine şi Tine, Hristoase? Ce legătură?!> şi atunci, în disperare, zici: <Vreau o legătură cu Tine! Vreau să vii să mă ajuţi! Ajută-mă!>. Dar strigătul ăsta trebuie să fie aşa cum strigă bolnavul în boala lui, aşa cum strigă omul în disperare într-o situaţie-limită. Cum îmi povestea cineva: <Ziceam rugăciunea inimii aşa, din vârful buzelor, cum o zicem de obicei, până m-au înconjurat 5-6 câini mari, ciobăneşti, cât mine şi care mi-au prins pur şi simplu băţul cu care voiam să dau în ei şi mi-l mestecau, aşa. Şi atunci am început să strig: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…!” cu tot sufletul și au tăcut câinii, s-au liniștit dintr-o dată. Dar am zis-o cum n-am zis-o niciodată.> Atunci a venit Dumnezeu și a realizat acel om că rugăciunea n-a zis-o până atunci decât aşa, din fanfaronadă, din mândrie, că aşa se face, că e o linişte sufletească,nu din disperarea aceea, să-l cauţi pe Dumnezeu ca un om bolnav, conştient că eşti în mâinile diavolului, că nu eşti bun, că Dumnezeu te ţine şi că, dacă nu te ţine El, n-o să te duci în rai. Strigătul acela îl va face pe Dumnezeu să vină, atunci vine Harul, Harul acela care te împodobeşte şi te ajută şi care e singurul pe care merită să-l ceri, care este puterea şi dragostea lui Dumnezeu care se revarsă peste tine, acela te va ajuta să faci tu vreodată poruncile acelea. El va face în tine!

\r\n

În Scriptură, Mântuitorul ne zice că noi nici măcar nu ştim să ne rugăm dacă nu vine Harul şi Duhul Sfânt vine şi Se roagă în noi cu suspine negrăite! El! Păi dacă noi nici măcar nu ştim să ne rugăm fără Har, păi ştim să facem acele porunci ale dragostei desăvârşite? Deci Harul le va face, Dumnezeu, de fapt, Dumnezeu pe Care Îl ceri, El va veni și va locui în tine în inima ta înfrântă şi smerită. O asemenea inimă se va face locaş în care Dumnezeu vine grabnic, din peşteră de tâlhari se face peştera Betleemului și începi să faci și să poţi lucruri pe care nu le poţi de obicei! Dar, să ştiţi, cu fiecare dintre noi s-au întâmplat până acum la un nivel mai mic aceste lucruri. La început nu puteam depăşi nicicum păcatele care ne luau respectul de sine, desfrânarea, chiar lucrurile banale, fumatul, dar dacă strigi cu tot sufletul la un moment dat vine Harul lui Dumnezeu peste noi şi a fost un moment ca un declic când ai putut să ţii post cu uşurinţă și acum ţi se pare aşa de firesc! <Ce-i aşa greu să ţii post? Ce-i aşa greu să nu fumezi? Ce-i aşa greu să nu bei?…> – da, dar Dumnezeu te-a purtat pe mâini! El te-a ajutat! A fost acolo, Har lucrător împreună cu tine, pe Care noi Îl uităm. E ca şi cum cineva ne-ar da trei sferturi din cărămizile cu care ne zidim casa, iar, la final, noi ne fălim că toate au fost ale noastre. E aşa de dureros pentru Dumnezeu, pentru că tu uiţi că, aşa cum e casa aceea acum, e de la El! Poate mai mult de trei sferturi. Dar tu te urci pe acoperiş şi te lauzi că ce ai făcut tu. E dureros, e mândrie şi Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar zidirea aceea nu va sta mult în picioare. Nici măcar faptul că ţinem posturile, cât le ţinem, nici că nu mai face cine-ştie-ce păcate, dacă ne lăudăm și zicem că <Noi, noi, noi…!>, să ştiţi că această casă aşa-zis falnică, dar care e o cocioabă, se va dărâma şi Dumnezeu o va lăsa să cadă. Să nu ne mirăm că o să recădem în păcate vechi şî o să fim ispitiţi cu îndârjire de nişte demoni ai desfrânării sau ai altor păcate de care am suferit vreodată şi o să zicem:<Doamne, dar de ce mă laşi iar?…> Pentru că te-ai mândrit, pentru că te-ai băţoşat, pentru că ai socotit că tu, tu, tu. Şi asta uităm.

\r\n

Deci Dumnezeu ne cheamă la o cale. Nu la porunci, pentru că alea nu sunt porunci, pentru că nu se pot face de om. Ne cheamă la o cale pe care să mergem şi care nu poate fi fără de Dumnezeu! Dar un Dumnezeu spre Care să strigi şi să-L ceri cu toată fiinţa ta. Dumnezeu este ca o iubită care nu vine în casa ta și nu va rămâne cu tine dacă zici: <Vino şi tu pe aici, că am nevoie. Dacă vrei să mă mai ajuţi la mâncare, la ceva pe aici… Şi îmi place de tine, că eşti aşa şi aşa.> Pentru asta, nu va veni Dumnezeu. Dar va veni vreun om pentru asta? Poate să vină cineva să îşi pună sufletul pentru tine, dacă tu aşa îl chemi în casa ta? Nu va veni! Şi atunci, din toată fiinţa ta, ca un cerşetor trebuie să strigi, ca un lipsit, cum şi suntem! Ca un bolnav, cum şi suntem! Ca un disperat, cum şi suntem! Ca nişte oameni ajunși la marginea prăpastiei, cum şi suntem! Asta e starea de care trebuie să ne dăm seama, că atârnăm ca de un fir de păianjen deasupra abisului şi noi zicem:<Dar stăm bine… Stăm bine aici.> Cum să stăm bine, că suntem deasupra unui abis fără sfârşit! Dacă Dumnezeu nu ne va ţine pe braţele Sale, dacă nu ne va ocroti, unde ne vom duce?Unde să ne plecăm capul după moarte, cine ne va primi pe noi? Pe cine cunoaştem noi? Ai cui suntem?

\r\n

Dacă nu avem strigătul ăsta de disperare al celui deznădăjduit, Dumnezeu nu va veni! Pentru că, dacă nu-L chemăm aşa, cu deznădejde, cu disperare, nu-L preţuim! De-aceea nu vine, nu că ar fi vreun mofturos care se lasă mult chemat, ci că omul, dacă nu înţelege valoarea a ceea ce cheamă sufletul său, nici nu-l va preţui și va pierde cu uşurinţă; şi dacă iarăşi va veni cu uşurinţă, el cu şi mai multă uşurinţă va dispreţui ceea ce are şi cu şi mai multă uşurinţă va face păcatul. De aceea Dumnezeu greu se lasă de multe ori, e de neînduplecat, cum zicea Sf. Siluan, uneori. Pare de neînduplecat. Pentru că altfel valorifici după aceea ceea ce primeşti şi altfel preţuieşti și nu mai laşi să piară în veci și nu mai crezi că de la tine este și că tu ai făcut şi că tu eşti şeful și la tine sunt toate cărămizile.

\r\n

Mândria e dispariţia persoanei umane, e totala neasemănare cu Dumnezeu. În momentul în care omul se mândreşte şi începe să creadă că el e. Nu asta dispreţuieşte Dumnezeu, felul pe care noi îl vedem când ne uită la un om mândru și nu ne place că se laudă prea mult. Nu asta e la El, El ne iubeşte şi aşa, mândri! Problema e că mândria, felul acela de a privi şi de a fi, ne separă cu totul de Dumnezeu; ne suntem de ajuns nouă înşine, noi suntem şefii, noi centrăm, noi dăm cu capul. Şi un asemenea om nu mai are nevoie de Dumnezeu, ca şi diavolul. Încetul cu încetul Îl pune pe Dumnezeu la punct, Îl pune pe Dumnezeu deoparte, el se face şeful. Or, dacă Dumnezeu este trata astfel, omul piere. Piere! Dispare!

\r\n

Atunci, de aceea Dumnezeu pare că vine atât de greu. De fapt, El ar veni cu foarte mare uşurinţă atâta timp cât omul din tot sufletul L-ar chema pe Dumnezeu şi n-ar uita niciodată cât bine i-a făcut lui Dumnezeu şi de unde a venit binele acesta. Ar veni cu grăbire mare şi ar veni continuu şi constant. Dar, pentru că omul uită cu uşurinţă, pentru că omul nu-L cheamă cu disperare şi se crede destul de sănătos, dar nu strică să ai un medic în casă –<Poftiţi! Hai, Doamne, şi Tu aici, că o să am nevoie de Tine la un moment dat!> – dacă-L chemai astfel, Dumnezeu nu va veni sau va veni sprijinindu-te de afara casei, ajutându-te cumva, că oricum Dumnezeu ne ajută, dar nu va veni aşa cum va trebui să vină şi cum vrem să vină: ca Persoană vie cu care să stăm împreună, cu Care să locuim și cu Care să ne mântuim.

\r\n

Amin.

\r\n

Pr. Ciprian Negreanu

\r\n

www.cuvantul-ortodox.ro