“Dumnezeu este totdeauna cu tine”

braga-precop-in

\r\n

Interviu luat de Jessica Precop, care s-a ostenit să ajungă la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan, pentru a vorbi cu Părintele Roman Braga. Părintele Roman a adormit întru Domnul la data de 28 aprilie 2015.

\r\n

\r\n

Părinte, pentru început, ce ne puteți spune despre viața monahală?

\r\n

Bună întrebare. Mai întâi, însă, aș vrea să vă fac înțeles mediul cultural din România în vremea tinereții mele – între anii 1920-1950. Oamenii din România, cred, au fost dintotdeauna înclinați spre viața monahală, pentru că a fi călugăresc și a duce o viață călugărească nu înseamnă numai să mergi și să trăiești într-o mănăstire. Atunci când Hristos binevestea evanghelia, “Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Marcu 10, 37), sau atunci când spunea “cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Marcu 10, 38), El nu vorbea unor monahi, nici nu existau monahi la vremea respectivă. Iisus se adresa oamenilor, celor singuri, celor căsătoriți, tuturor. Într-un fel, în ceea ce privește virtuțile, nu este nici o diferență între monahi și mireni. Virtuțile călugărești sunt pentru toți. Să vă dau un exemplu: cei ce vor să-și dedice viața lor lui Hristos, Bisericii, și vor să-și scape sufletele lor prin viața călugărească, ajung la relații tensionate cu părinții lor, care poate doresc pentru copii lor o viață lumească. Dar, aduceți-vă aminte, Dumnezeu este pe primul loc în viața noastră, apoi vin părinții și familia.

\r\n

Mai întâi trebuie să ascultăm de Dumnezeu, pentru că El este Tatăl nostru, al tuturor. În asta se regăsește un element monahal. Abstinența, de pildă, nu este doar pentru monahi. În general, cei căsătoriți trebuie să practice abstinența mai mult decât cei singuri, mirenii au nevoie să exercite abstinența mai mult decât monahii. Abstinența înseamnă să se lipsească de mâncare, de alcool, de multe alte lucruri. În cultura de aici, din America, ne abținem de la anumite lucruri doar când suntem siliți de vreo urgență medicală, dar Dumnezeu vrea să ne înfrânăm de la acestea pentru a nu fi dominați de lucrurile materiale, pentru a fi liberi de lucrurile materiale. Acestea sunt temporare, nu le putem lua cu noi. Trebuie să creștem, ca persoane. Încetăm să fim persoane atunci când suntem stăpâniți de lucrurile materiale. Sexul, drogurile, alcoolul, fumatul, mâncare fără măsură și multe altele ca acestea ne fac sclavi, să nu mai fim persoane libere. Ei bine, Dumnezeu vrea ca noi să fim liberi, pentru că El ne-a creat liberi și în asta constă asemănarea noastră cu Dumnezeu: „Să facem om după chipul Nostru” (Facerea 1, 26).

\r\n

Azi, în vreme ce noi stăm de vorbă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Americane se reunește la mănăstirea noastră. Sfântul Sinod este compus din episcopi. Biserica are nevoie de episcopi. Episcopul nu poate fi căsătorit, ei trebuie să facă parte dintre monahi. Dacă cei de seamă în Biserică vin și-ți spun: „avem nevoie de tine să fii episcop”, nu poți spune nu, pentru că trebuie să faci ascultare de Biserică. Împreună cu votul fecioriei și al sărăciei, monahul ia și jugul ascultării. Așa că, dacă Biserica are nevoie să te trimită undeva să pui început unei biserici, trebuie să te duci. Nu ai proprietăți, casă pentru care să fii îngrijorat: „of, am o casă, ce fac cu casa?”. Ai doar o valiză în care-ți pui lucrurile necesare și plece de-ndată. Astfel, ascultarea este încă un jurământ pe care îl fac monahii.Așadar, virtuțile sunt aceleași pentru cei căsătoriți, precum și pentru monahi. Singura diferență este faptul că monahii merg la mănăstire, trăiesc în comunități, pentru că voiesc să-și dedice viața lui Dumnezeu fără să aibă obligații sociale. Monahii nu se căsătoresc, ci fac jurământ de feciorie și sărăcie. De ce? Pentru că nu vor să depindă de posesiuni. Călugării nu au pământ în proprietate, nu au nimic în afară de lucrurile personale. În mănăstiri, ei poartă rasă, o uniformă specială, dacă vreți, pentru că sunt considerați „armata” Bisericii, soldații Bisericii. Biserica depinde de ei.

\r\n

După cum am mai spus, monahii poartă o uniformă, haine lungi, o rasă. Asta îl face să fie monah pe dinafară, călugărul pe care îl văd toți. Acest „călugăr pe dinafară”, ca să zic așa, nu este pentru toți. Monahul pe dinăuntru este pentru toți, adică virtuțile: înfrânarea, jertfa de sine, acestea sunt și pentru monahul de profesie, și pentru mirean. Așadar, virtuțile călugărești, să te lepezi de sine, să-ți iei crucea, să te înfrânezi, acestea sunt pentru toți. Virtuțile sunt aceleași și mergem în același loc, cei căsătoriți și monahi. Iar căsătoria nu este un lucru ușor. Este nevoie de multă asceză în căsătorie. Ai trei, patru, cinci copii, uneori nici nu mănânci, trebuie ei să mănânce, te sacrifici pentru ei și pentru ceilalți. Aceasta este diferența între monahi și mireni.

\r\n

România are în jur de 500 de mănăstiri. Întotdeauna au fost mulți monahi și monahii în România. Nu sunt zăvorâți, merg la cumpărături, merg la piață. România e o țară mică, cam de mărimea statului Ohio, iar monahii și monahiile sunt influențați de cultura țării [în care trăiesc]. Chiar și astăzi, mănăstirile din România sunt pline de monahi și monahii, asta depinde de cultura în care trăiești și de felul în care înțelegi evanghelia.

\r\n

Ne puteți spune ce v-a adus la viața monahală?

\r\n

Nu am mers la mănăstire de tânăr. Am fost de două ori la închisoare, iar după prima încarcerare am devenit monah, pentru că mă maturizasem în închisoare. Atunci când trăiești suferința, începi să cugeți. Eu eram profesor, predam la un liceu din București. Eram suficient de matur să înțeleg viața și să mă întreb: „de ce nu sunt însurat la 30 de ani?” Și „ar trebui să mă însor sau nu?” Așa că închisoarea mi-a dat timp să mă gândesc: „ce este mai bine pentru mine, ar trebui să mă căsătoresc și să am o familie sau ar trebui să aleg viața monahală?” Și am decis că viața călugărească îmi este mie de urmat.

\r\n

Adolescent fiind, am trăit la Seminarul de la Cernica și am iubit viața monahală, așa că monahismul îmi era un mod de viață natural.

\r\n

Puteți vorbi despre cum era să trăiești, creștin fiind, sub regimul comunist?

\r\n

Creștin fiind, trebuia să faci multe compromisuri. De exemplu, aveai copii și mergeau la școală, iar acolo li spunea că nu există Dumnezeu, că nu trebuie să te rogi, nu trebuie să porți cruce la gât, nici să mergi la biserică. Copiii veneau acasă și bunica se ruga împreună cu ei, își făceau cruce. Am ținut viața creștinească în familie, dar nimic nu trebuia să se vadă afară, nu era îngăduit să-ți vădești viața ta creștină.

\r\n

Ce s-a întâmplat cu bisericile și mănăstirile în vremea regimului comunist?

\r\n

Bisericile au fost tolerate pentru că România a fost în esență o țară ortodoxă, în masă. Biserica era foarte puternică, iar regimul comunist nu voia să riște nimic. Multe mănăstiri, însă, au fost închise. Numai cele care au fost declarate monumente istorice au rămas deschise, iar românii erau bucuroși, pentru că aproape toate mănăstirile erau monumente istorice. Regimul comunist a transformat mănăstirile în muzee și au păstrat câțiva monahi și câteva monahii ca ghizi, pentru a avea grijă de muzee și de imensele biblioteci și arhive ale mănăstirilor. Așa s-au păstrat deschise bisericile și mănăstirile. A fost emis un decret de către guvernul comunist, Decretul Nr. 410, pentru a închide toate mănăstirile care nu erau monumente istorice și pentru a-i sili pe monahi și pe monahii care erau sub vârsta de 50 de ani să părăsească mănăstirile și să meargă să lucreze pentru stat. Numai călugărilor bătrâni li s-a îngăduit să rămână în mănăstiri, pentru a le menține deschise ca monumente istorice, și aceștia au fost cei care au păstrat rânduiala liturgică a Bisericii: utrenii și vecernii și liturghii, ei au ținut toate astea și pe ei înșiși. Și pentru că românii erau creștini, mergeau la slujbe în mănăstiri și-i ajutau pe acești monahi și maici în vârstă. Comuniștii n-au putut controla asta, nici nu erau interesați de oamenii de rând, ci îi interesau mai ales intelectualii, pentru că aceștia sunt cei care creează obiceiurile, cultura.

\r\n\r\n

Regimul comunist a persecutat îndeosebi Biserica Romano-Catolică, pentru că erau minoritate și deschiși străinilor. România fiind 90% ortodoxă, așa că ei au persecutat mai ales celelalte denominațiuni, confiscându-le proprietățile și dându-i afară. Cu Ortodoxia nu au îndrăznit să meargă prea departe, au scos afară tinerii din mănăstiri, dar bătrânii au rămas acolo, bisericile și mănăstirile erau deschise, iar rânduielile liturgice au continuat neîntrerupte. S-a păstrat viața monahală, dar nu a înflorit, nu a crescut, dar măcar s-a păstrat…

\r\n

În ce măsură conflictele dumneavoastră cu guvernul comunist au avut vreun impact asupra vieții duhovnicești?

\r\n

Comuniștii nu au putut controla ceea ce era înăuntrul tău, dar nici tu nu puteai să exprimi ceea ce gândeai, nu puteai să-ți spui opinia. Iar asta nu numai ca monah sau preot sau creștin, ci ca intelectual în general. Nu toți intelectualii au fost comuniști în vremea regimului comunist. Pentru a supraviețui, erau obligați să spună una, dar înăuntrul lor credeau altceva. Așa că duceau o viață dublă. Una aveau în minte și în suflet – convingerile lor – și alta spuneau cu voce tare. Totul era o chestiune de supraviețuire. Așa că a fost o viață dificilă, foarte dificilă. Nu e ca și aici, unde nu ți-e frică de nimic. Nu ți-e frică să te exprimi; nu era ca aici. Oamenii spuneau exact ceea ce guvernul le cerea să spună pentru a putea avea o slujbă, pentru a fi profesor, pentru a avea o carieră, pentru a putea aduce pâinea cea de toate zilele pentru familie. Dar ceea ce gândeau și credeau, comuniștii nu puteau controla.

\r\n\r\n

Într-un fel, în închisoare am fost bucuroși. Cu excepția torturilor fizice. Dar tortura fizică nu este nimic. Suferi din cauza ei, chiar poți muri. Dar închisoarea comunistă era mai rea decât tortura fizică. Voiau să te mențină la limita dintre normal și anormal, dar nu puteau controla ceea ce era înăuntrul tău. Într-un fel, pentru un preot, închisoarea comunistă a fost bună, pentru că acolo te puteai ruga.. Odată ce ai fost condamnat (pentru „crime” pe care nu le-ai săvârșit), ești plasat într-o celulă. Puneau intelectualii, și mai ales preoții, la izolare vreme de cel puțin un an sau doi, dar într-un fel, asta ne-a fost de folos. Neavând unde să mergi, nici măcar o fereastră pe care să te uiți, pentru că nu erau nici măcar ferestre în celulele de izolare, trebuia să te uiți, trebuia să mergi undeva; și te retrăgeai în sine, înăuntrul inimii și înăuntrul minții pentru a te cerceta pe tine, să vezi cine ești și pentru ce te-a adus Dumnezeu pe lumea asta. Îți pui întrebarea dacă Dumnezeu chiar există și care este relația ta cu Dumnezeu.

\r\n

Pe când eram liberi, nu avuseserăm vreme de întrebări dintr-astea. Credința ne era superficială; poți învăța multe lucruri, poți avea o minte ca o enciclopedie plină de cunoaștere, dar dacă nu te cunoști pe tine însuți și cine ești… Chiar dacă știi tot ce e pe lume, ești superficial dacă nu te întrebi „eu ce sunt?” „De ce exist?” „Care e destinul vieții mele?” „De ce m-a făcut Dumnezeu?” „Iar de cred în Dumnezeu, ce vrea El de la mine?” Întrebările astea nu ți le pui atunci când trăiești liber pentru că ești zorit să faci o mulțime de lucruri, să citești o mulțime de cărți și să ajungi sclavul cărților, sclavul cunoștinței, al conceptelor filosofice și așa mai departe. Dar nu ai timp să meditezi la ceea ce ești. Atunci când ești liber, ești făcut din citate din cărți. În închisoare nu ne era îngăduit să avem cărți. Vreme de 11 ani, eu n-am văzut creion și hârtie, nici carte; la fel și ceilalți intelectuali și preoți. Comuniștii dădeau cărți și hârtie numai oamenilor simpli, pe care încercau să-i convingă să devină comuniști. Pe intelectuali, însă, voiau să-i transforme în fiare, să devină precum animalele. E interesat faptul că asta nu s-a întâmplat, ci tu deveneai tu însuți pentru că începeai să iei aminte la tine însuți. Odată ce ieșeai din închisoare, ei erau interesați să nu faci propagandă, să nu spui altora cele petrecute în închisoare și așa mai departe, iar mulți dintre noi au fost dați afară din țară numai pentru ca să nu spunem celorlalți ce s-a petrecut în închisoare.

\r\n

Cum L-ați mărturisit pe Hristos în închisoare?

\r\n

La închisoare, cea mai mare parte a timpului erai cu tine însuți. Am fost și într-un lagăr de muncă forțată. Aici aveam grupul nostru de rugăciune și aveam preoți care spovedeau. Fiecare preot avea un grup în jurul lui. L-am mărturisit pe Hristos mai mult în lagăr pentru că nu era un control foarte strict. Era o comunitate largă, iar pe comuniști îi interesa cât de mult muncești. În închisoare era cu neputință să-L urmezi pe Hristos, chiar de erai singur sau numai cu încă cineva în celulă. Uneori eram chiar patru în aceeași celulă, dar vorbeai numai cu un cerc restrâns de oameni. În lagărul de muncă forțată, însă, participam la Sfânta Liturghie, aveam preoți printre noi, care slujeau fără veșminte și fără nimic altceva decât o bucată de pâine și un pic de vin tonic pe care ni-l dădeau doctorii de la infirmerie. Am fost într-un lagăr de muncă forțată împreună cu alte 16 mii de persoane, iar la infirmeria de acolo, doctorii erau dintre prizonieri, așa că ne dădeau vin tonic pentru Liturghie, pe care o făceam cu două bucăți de pâine pentru micul dejun. Gardienii nu știam că facem Liturghie: trecând pe lângă noi, credeau că vorbim, căutam să nu ne dăm de gol. În închisoare, însă, îmi aduc aminte de un preot care slujea sub pătură, iar când a intrat gardianul, a acoperit repede totul cu pătura.

\r\n

De ce este importantă suferința pentru creștin?

\r\n

Suferința face bine nu numai creștinului, ci oricui, pentru că dacă nu suferi, nu înțelegi nimic. Suferința este o experiență bună. Chiar și în Scriptură scrie că suferința este semnul că Dumnezeu te iubește. În Epistola către Evrei, la capitolul 12, Apostolul Pavel spune că dacă nu suferim, nu suntem copiii lui Dumnezeu… Căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește. Dacă nu suferim, nu suntem fii ai lui Dumnezeu. După ce trăiești suferința, înțelegi mai bine lucrurile de pe lumea asta, mai adânc decât cei care nu au trăit vreo suferință. Așa că suferința te maturizează în viața duhovnicească. Suferința nu trebuie evitată, dar nici nu trebuie căutată cu dinadinsul. Are Dumnezeu grijă… Este destulă suferință pe lume… Atâtea familii cu copii în spital… Doctorul meu are o fetiță de 11 ani cu cancer osos; sunt tineri, ce suferință pe capul lor să aibă o fată pe moarte. Și ne întrebăm: pentru ce?

\r\n

Dumnezeu îngăduie ca pe lume să fie cerșetori și oameni sărmani pentru că altfel nu ar fi posibilă caritatea. Trebuie să ne exersăm dragostea, iar dragostea nu e doar un cuvânt, ci este ceva ce trebuie să făptuim. Să făptuim ceea ce trebuie pentru cei aflați în nevoie. Așa că, pentru asta există orfani și sărmani și alții asemenea, pentru ca noi să ne exercităm dragostea pentru aproapele, după cum a și spus Hristos: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți (Luca 10, 27). Dar dacă aproapele nu are nevoie de dragostea mea, ce este atunci dragostea? O strângere de mână? O îmbrățișare? Astea nu sunt nimic. Mergi și ia un sărman de pe stradă și întreabă-l: ce pot să fac pentru tine? Asta este dragoste. Nu să trăiești pentru tine, ci să trăiești pentru ceilalți, să te lepezi de tine, să te uiți pe tine și să-ți aduci aminte că ceilalți există. Asta e viața creștinească… Cine ești tu? Nu ești nimic, nu-ți acorda prea multă atenție. Dar atunci când zici ce pot face pentru tine, poate ai nevoie de mine, asta este înțelesul dragostei creștinești.

\r\n\r\n

Așa că suferința este îngăduită de Dumnezeu pe lume pentru ca ceilalți creștini să-și concentreze dragostea asupra celor suferinzi și să facă ceva pentru ei, să se sacrifice pentru ei. Suferința este îngăduită în viața noastră pentru a înțelege de ce a fost răstignit Hristos.

\r\n

Sunt în măsură să iert. Mă rog pentru gardienii care ne-au torturat în închisoare. Nu sunt împotriva lor, pentru că înțeleg că au fost siliți să facă asta. Poți ierta numai dacă ai suferit. Atunci când nu suferi, nici nu vrei să ierți, și ești osândit. A venit cineva și ne-a luat interviu mie și Părintelui Calciu. Și ne-a întrebat: cum puteți să îi iertați? Păi, de ce nu? Și ei sunt chipul lui Dumnezeu… Știm că au fost obligați să ne tortureze, să ne omoare, să ne facă ceea ce li se spunea să ne facă, altfel familiile lor nu ar fi avut o pâine de mâncat.

\r\n

Dacă suferi, ești în măsură să ierți. Atunci când nu suferi, nici nu poți ierta, doar spui nu, nu, asta nu ar trebui să faci, iar dacă ai să faci, vei fi pedepsit. Așa că suferința este foarte importantă pentru viața creștină.

\r\n

În ce măsură viața din America este diferită de cea din România?

\r\n

[Venind aici,] am crezut că vin într-o țară liberă, iar asta este adevărat, ai libertatea să faci ceea ce vrei, atâta vreme cât nu rănești pe nimeni. Dar dacă rănești pe cineva, vei suferi consecințele. Vorbind despre libertatea de conștiință, mă îndoiesc că suntem liberi, pentru că dacă am fi liberi să facem orice, ne-am putea distruge pe noi înșine dacă nu suntem maturi. Libertatea fără responsabilitate nu este libertate. Numai atunci când nu poți face ceea ce vrei, abia atunci înțelegi libertatea. Dar atunci când spui vreau să fac tot ce vreau, atunci nu ești liber. Gândiți-vă la Facere, cea dintâi carte a Bibliei, atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, acela nu a priceput ce e libertatea până când Dumnezeu nu i-a spus să nu se atingă de acel pom. Iar pomul este un simbol, este pomul cunoașterii binelui și răului. . Așa că dacă Dumnezeu l-a făcut pe om liber, ai putea întrebade ce i-a mai pus opreliște, să nu atingi asta? Fără această limită, omul nu poate înțelege ce este libertatea. Fără nicio restricție, libertatea nu e decât un cuvânt. Așa că libertatea fără disciplină nu este libertate. Iar în cultura din America, mulți cred că nu trebuie să respecte nimic și pe nimeni, că sunt liberi să facă orice. Ori asta nu e libertate.

\r\n

Care sunt modurile în care Îl putem găsi pe Hristos aici, în societatea americană?

\r\n

Hristos, mai întâi de toate, este înlăuntrul nostru. El nu e doar un tip de treabă. El e Dumnezeu, iar Dumnezeu este înăuntrul nostru: în conștiință, în inimă, în minte, nu e ceva material, în afara noastră. Pe Dumnezeu Îl găsești înăuntru, coborând înăuntrul tău. Suntem nemuritori, trupul ajunge la cimitir, dar conștiința, persoana, continuă să trăiască. Așa că atunci când te cobori înăuntrul tău, conștiința îți este nemărginită, iar această nemărginire este templul Dumnezeului celui Viu. Sfântul Apostol Pavel spune în mai multe rânduri că suntem templu al Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuiește în noi. Pe Dumnezeu Îl găsești dacă te cunoști pe tine însuți, dacă știi cine ești. Dacă neglijezi asta, [zicând] nu am timp să mă gândesc la mine însumi, nu-L vei afla niciodată pe Dumnezeu, pentru că El nu este material, nu-l vei găsi în vreun loc anume. Dumnezeu va fi totdeauna cu tine dacă vrei ca El să fie cu Tine. Îl vei găsi atunci când te vei regăsi pe tine însuți. Cine sunt eu? Acordă atenție cuvintelor Scripturii: Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? (1 Cor. 3, 16) Iar Hristos a spus: Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă (Ioan 15, 5-6). Cei ce cârtesc nu-L simt pe Dumnezeu și se usucă. Trebuie să rămână în Hristos, să-L accepte pe Hristos, zicând: Doamne, vino, sunt aici. Tu m-ai zidit. Deschide-mi inima, căci Tu ai zidit-o. Tu ai făcut ușa, așa că intră, te rog!

\r\n

Trebuie să vorbești cu Dumnezeu oriunde ai fi. Mergând pe stradă, conducând mașina, poți zice:Doamne, ești pe scaunul din față, știu că ești, spune-mi, de ce m-ai făcut? Ai multe lucruri, un număr infinit de lucruri de discutat cu Dumnezeu, iar Dumnezeu vrea să vorbești cu El, pentru că rugăciunea nu este numai ceea ce citești din carte sau stai în genunchi, ci întreaga viață este rugăciune. Atunci când mănânci, când bei, când conduci, când disciplinezi copiii, să fii într-o stare de rugăciune. Viața este liturghie, nu numai atunci când ești la biserică, ci și în afara ei. Întreaga viață ar trebui să fie o liturghie – dacă ai simțământul existenței lui Dumnezeu. Dar trebuie cumva să dobândești acest simțământ… Cum? Totdeauna zic, mai ales tinerilor, să aibă un dialog, un dialog permanent cu Dumnezeu. Desigur, suntem ocupați: mâncăm, te pregătești de examene, lucrezi, ești ocupat, dar întotdeauna spune: Doamne, știu că ești aici, nu am uitat de Tine. Caută spre mine și nu mă lăsa. De multe ori, acest dialog permanent cu Dumnezeu devine rugăciune, pentru că rugăciunea înseamnă comunicare între om și Dumnezeu.

\r\n

Rugăciunea nu este doar pentru o scurtă vreme din zi, iar apoi zici: Mi-am terminat rugăciunile și gata… Niciodată nu-ți termini rugăciunea… Definiția rugăciunii este aceasta: simțirea prezenței lui Dumnezeu întru tine. Și dacă ai acest simțământ al prezenței lui Dumnezeu, atunci ești într-o continuă rugăciune. Dacă te rogi doar atunci când te rogi, atunci nu te rogi deloc, zice un cuvânt călugăresc. Așa că, nu te ruga doar atunci când te rogi, ci roagă-te toată vremea, pentru că rugăciunea nu este Dă-mi, dă-mi… Rugăciunea este să spui Te iubesc și vreau să-mi petrec timpul alături de Tine. Întreabă-L ceva pe Dumnezeu… Și nu te teme, Dumnezeu îți va răspunde cum nici nu gândești. El îți va da gânduri bune și sugestii bune și cum să-ți rezolvi problemele. Astfel, a-L găsi pe Dumnezeu în cultura noastră, de aici [din America], înseamnă să fii mai întâi conștient că Dumnezeu există nu în afară, ci înlăuntrul tău. Iar Dumnezeu este totdeauna cu tine și poți dobândi simțământul existenței lui Dumnezeu.

\r\n

Amin!

\r\n

http://www.pemptousia.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *