Educaţia…şi Lecţia de viaţă – “Filosofia cea adevărată este gândirea la moarte”

Pe bună dreptate, Sfântul Vasile cel Mare spunea că adevărata filosofie este gândul la moarte, care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta în care trăim vremelnic. Toate câte se vădesc ale omului pornesc de la gândurile sale, fiindcă nu se face nimic în viaţa omului care nu trece prin gândire, mai ales că toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate ispitele răului câte sunt împrejurul său! Oricum, cheia curăţirii sufleteşti se dovedeşte rânduiala din minte, iar cine îşi face rânduială în mintea sa, îşi face ordine în viaţa pe care o trăieşte mai subtil şi mai profund.

Despre viaţă se vorbeşte tot mai mult ca despre un “bun” ce pare nepreţuit
Să pornim de la premisa că viaţa este primul «dar» pe care omul îl primeşte de la Creator şi ea trebuie dezvoltată pentru creşterea şi întărirea în bine, în Hristos, conştientizând mai mult că «Harul» lui Dumnezeu este viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru cel întrupat. Mai putem adăuga că existenţa personală a omului se realizează în viaţa terestră şi are ca scop împlinirea morală pentru viaţa veşnică, fiindcă pentru noi, scopul vieţii, în vederea căruia facem totul şi spre care ne grăbim, este fericita vieţuire în veacul ce va să fie, iar aceasta se împlineşte încercând a ne lăsa stăpâniţi de Dumnezeu.
Altceva mai bun decât aceasta, nici cu gândul n-ar putea fi descoperit prin firea cea raţională a omului. Chintesenţa creaţiei, intervenţia directă a lui Dumnezeu în aducerea omului la existenţă, după ce le crease pe toate celelalte doar prin cuvântul Său, ne descoperă sensul profund al vieţii umane, deoarece minunea demersului divin implică specificul relaţiilor omului cu Creatorul său, cu viaţa pe care omul o primeşte în spaţiul în care urmează să se manifeste Însuşi Dumnezeu. În acest sens, prin viaţa sa tumultoasă, omul este o manifestare a lui Dumnezeu, semn al prezenţei Lui, urmă a slavei Lui binecuvântate! De aici putem deduce că întreg caracterul transcendent al vieţii terestre şi întregul ei sens îi este conferit de împlinirea acesteia în viaţa veşnică, în Dumnezeu Însuşi, fiindcă vocaţia noastră primă este de a participa la viaţa divină. Din orice unghi am privi existenţa, desluşim faptul că Hristos este sensul vieţii omului, pentru că El Şi-a dovedit iubirea de Fiu înaintea Tatălui şi pentru că S-a adus în lumea păcatului pe Sine ca Viaţă, descoperindu-ne în acelaşi timp şi adevărata raţiune pe care viaţa noastră o are împreună cu toate entităţile create.
Despre viaţă se vorbeşte tot mai mult ca despre un “bun” ce pare nepreţuit, o proprietate nedefinită, mai puţin acel ceva care impune relaţia materială, distantă şi rece dintre cel care posedă şi lucrul posedat, aflat în stăpânire, pentru că însăşi materialitatea a dorit dintotdeauna să-şi extindă stăpânirea şi asupra lucrurilor spirituale, dar parcă nu a reuşit aceasta mai cu succes decât în vremea noastră.

Nu putem da o definiţie pur descriptivă, pentru a decripta filosofia morţii
Pentru Sf. Vasile cel Mare, problematica filosofică a existenţei Providenţei impune o anumită limitare în ceea ce priveşte dovedirea existenţei Sale. A vrea să arăţi ontologic sau mai mult, a vrea să cunoşti gnoseologic natura divină este un procedeu sortit eşecului, în raport cu adevărata cunoaştere a Lui Dumnezeu, care nu survine pe căi raţionale, un procedeu care eşuează, dacă se doreşte ca rezultatul să se poată supune canoanelor oricărei logici, fie ea aristotelică generală, fie o viziune logică modernă, propoziţională, când variabilele devin o expresie a divinităţii, subsumându-i-se în acelaşi mod în care obiectele matematicii succed în plan inteligibil ideilor platoniciene, în câmpul cunoaşterii dianoetice. Ceea ce ne interesează pentru moment este raportul existent între logica morţii omului şi Dumnezeu dătător de viaţă, mai exact, de ce nu este logica suficientă atunci când ne referim la Dumnezeu în genere, şi cu atât mai mult la Dumnezeu ca persoană? Cândva, scolasticii voiau să traseze raportul dintre logică şi existenţa divină, care nu era altceva decât un truc oferit de nişte agenţi raţionali ce nu aveau alt scop decât să pună credinţa într-o lumină proastă. Întrebarea la care ne referim este următoarea: Poate Dumnezeu să-l facă pe om să înţeleagă că filosofia cea adevărată este gândirea la moarte? Această întrebare reprezintă un nonsens din punct de vedere logic, deoarece conţine o contradicţie în sine: Dumnezeu ne dăruieşte viaţa şi ne îndeamnă să reflectăm la moarte! A te lăsa prins în această dilemă care nu urmăreşte altceva decât a face ca într-un anumit punct, indiferent de răspuns, Dumnezeu să pară că nu este îngăduitor cu omul, iar prin “jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă” este limitativ să vrei să demonstrezi prin logică existenţa lui Dumnezeu! Prin viaţa care se naşte şi renaşte mereu, se impune ca în acest demers cognitiv să facem o distincţie esenţială între demonstrarea conceputului de Dumnezeu şi demonstrarea lui Dumnezeu Adevărat, ceea ce după unii este imposibil în sens logic, epistemologic şi cognitiv. În fine, putem vorbi despre o demonstraţie de ordin apofatic, însă aceasta nu e propriu-zis o demonstraţie a existenţei morţii, ci o încercare de enumerare ale semnelor, în sens parmenidian, ale Fiinţei sau ale atributelor divine, dar nu prin a le cunoaşte ci, mai ales, prin a spune ce nu sunt în faţa proniei divine. De multe ori, putem spune despre Fiinţă că este nenăscută, nepieritoare, nemărginită, dar nu putem da o definiţie cu caracter pur descriptiv, pentru a decripta filosofia morţii!

Dat fiind faptul că teologia este bazată pe revelaţia asupra vieţii…
Pentru că logica lucrează cu principii şi raţionamente, ea are un aparat conceptual structurat, iar Dumnezeul filosofic este un concept impersonal, un principiu abstract pe care raţiunea încearcă să îl înţeleagă, fiindcă nu este rezultatul unei revelaţii şi ocupă doar o anumită poziţie secundară într-un sistem determinat. Dumnezeu, în sens teologic, este o fiinţă supranaturală, are caracter personal, izvorâtor de iubire divină, se descoperă prin revelaţie, este o fiinţă venerată ce se situează dincolo de orice sistem filosofic sau de gândirea noastră asupra morţii. Nu e uşor să constatăm că ideea de teologie se manifestă în paradigma tradiţională, putând reprezenta apogeul unei metafizici conforme cu tradiţia. Sau, altfel spus, dat fiind faptul că teologia este bazată pe revelaţia asupra vieţii, iar logica filosofică refuză să utilizeze altceva în afară de raţiune, putem afirma că teologia dogmatică nu este filosofică, deoarece reprezintă chiar rezultatul revelaţiei asupra morţii, iar asupra acesteia din urmă nu există loc de interpretare. Din păcate, unii filosofi rătăcesc în lumea speculaţiilor, crezând că ideea de Dumnezeu este descrierea unei fiinţe logic imposibile şi pe alocuri incapabile să disocieze între logica vieţii şi a morţii. Însă, aceştia nu au avut puterea de a simţi, de a trăi şi de a crede cu inima, pentru că noi vorbim de o înţelepciune tăinuită, o înţelepciune pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru fericirea noastră, ceva ce ochiul nu a văzut niciodată, urechea nu a auzit nicicând, fiindcă e ceva ce depăşeşte inima omului, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care Îl iubesc! Dacă ar fi să căutăm ceva ce trăiesc toţi oamenii de pe acest Pământ, care credeţi că ar fi acest ceva? Eu cred că moartea filtrată prin lentila filosofiei, pentru că toţi ne vom afla în faţa ei şi nici chiar toţi banii din lume nu o pot face să nu vină. Ne place sau nu ne place, în faţa morţii, toţi suntem egali! La o privire mai atentă, se constată că principiile şi metodele pastoralei Sfântului Vasile au o mare însemnătate pentru împlinirea metodică a misiunii sfinte a duhovnicilor. Trebuie, dar, să se accentueze faptul că păstorirea sufletelor nu este posibilă şi nici nu se permite să fie limitată la un cod care va prevedea şi va reglementa cu detalii toate cazurile bolilor sufleteşti.

Moartea este printre puţinele certitudini ale vieţii, chiar singura dintre ele
Preocuparea pastorală are loc între persoanele libere, care au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi constituie educaţia “pentru libertate” dar şi “în libertate”, iar în acest caz este vorba despre preocuparea ce apare mereu nouă în multe probleme complicate, care pot fi soluţionate numai când păstorul acţionează potrivit cu ştiinţa şi îndrumat de Pronia Dumnezeiască. Sfântul Vasile cel Mare, în cele mai multe cazuri, se bazează pe judecata luminată şi responsabilă a păstorului, oferindu-i acestuia o mare putere de discernământ. Să vedem cu ochii sufleteşti că fericirea stă în fulgii de nea…când fiecare fulg, imediat cum iese din portiţa Cerului, coboară spre noi pentru a ne ferici cu lacrimi de sfinţi! Moartea este printre puţinele certitudini ale vieţii, dacă nu chiar singura dintre ele! Deşi, cel mai adesea ne gândim la ea ca fiind separată de viaţă, una o presupune obligatoriu pe cealaltă, într-o reciprocitate interioară şi un echilibru periclitat doar de faptul că cea din urmă îi premerge celei dintâi, ceea ce denotă că nu trăim pentru că am murit, ci murim pentru că am trăit! Din punct de vedere creştin, însă, omul posedă viaţa nu ca pe oricare alt bun, ci ca pe unul pe care-l numim în sens propriu «dar», care este suport pentru celelalte valori şi cadru în care se realizează valorile. Cel care-L urmează pe Hristos, nu va aşeza valoarea supremă în viaţa pământească, ci în Împărăţia veşnică a Lui Dumnezeu. În general, vindecarea bolilor sufleteşti, creşterea în virtute, viaţa, desăvârşirea şi mântuirea în Iisus Hristos este marea taină pe care o lucrează Sfânta Treime în fiecare suflet, folosind ca organe ale Lui pe păstori. Grija pastorală este o lucrare suprafirească şi dumnezeiască, fiind imposibil de înlocuit cu orice fel de autoritate lumească. De asemenea, trăirea mântuirii în Iisus Hristos reprezintă centrul, începutul şi ţelul ultim al tuturor preocupărilor şi acţiunilor pastorale, ce trebuie să fie stabilite exclusiv pe temeiul acestui scop prea înalt, adică, al trăirii mântuirii în Iisus Hristos a muritorului. Experierea morţii este nouă pentru întreaga fiinţă umană, suflet şi trup, omul fiind obişnuit în viaţa pământească să primească noi cunoştinţe şi trări prin simţuri şi prin rutina făptuirii. Moartea ne supune fiinţa unui tip de trăire ce nu a mai fost experimentat vreodată. Noutatea absolută a implacabilului de la sfârşitul vieţii este necunoscutul. Scopul nostru, prin urmare, este înnoirea pastoralei în climatul axat pe persoană, prin responsabilitate şi libertate, fiindcă “unde-i Duhul Domnului, acolo este şi libertatea”. În încheiere, putem spune că Sfântul Vasile cel Mare nu a fost numai teologul şi teoreticianul credinţei, ci şi ierarhul practic, acela care ştia ce doreşte, cel care a îmbinat mintea cu voinţa într-un tot organic, cel care ne-a lăsat ca testament teologia sa drept “moştenire frumoasă”. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare a arătat o capacitate extraordinară a aprecierii corecte a situaţiei concrete, a adevărului credinţei, dar şi a adevărului în jurul persoanelor şi lucrurilor, o caracteristică a marilor ierarhi. În tot ceea ce a văzut în jurul lui, în modul cum a privit starea Bisericii, problema ereticilor şi imixtiunea împăraţilor, marele teolog s-a arătat a fi doctorul duhovnicesc inspirat, ce foloseşte mijloace corecte de vindecare. Am convingerea că tot ceea ce se va mărturisi în această perioadă despre Sf. Vasile cel Mare, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii sale, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre, de oameni ai începutului de mileniu III creştin. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Vasile să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!

Profesor, Vasile Gogonea

www.gorjeanul.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.