Cea de-a treia zi a Sfintelor Paști este prima în care Evanghelia citită în cadrul Sfintei Liturghii se referă la Învierea Domnului. În primele două zile de sărbătoare, Sfinții Părinți au rânduit să se citească prologul Evangheliei de la Ioan (cap. 1), unde se relatează despre Cuvântul lui Dumnezeu, Cel fără de început, precum și despre întruparea Sa. Această hotărâre are un înțeles adânc, arătând credincioșilor cine este Cel înviat și descoperind mai clar de ce anume e așa de importantă Învierea Sa. Dar nici Evanghelia celei de a treia zile, în care se relatează despre arătarea Domnului înviat ucenicilor Săi Luca și Cleopa, pe calea către Emaus, nu e mai prejos în înțelesurile sale adânci.
Sfântul Evanghelist Luca își începe povestirea despre Învierea Domnului și arătările Sale într-un mod similar cu Matei (28, 1-10). Primul evanghelist amintește de un înger care vestește femeilor mironosițe Învierea Domnului, în timp ce Luca vorbește de doi, însă esențialul este mesajul acestora, anume că Iisus e viu, prin urmare căutarea Lui la mormânt este de prisos. Iar mesajul Învierii Sale nu e nimic altceva decât o confirmare a ceea ce El prezisese de mai multe ori. Totuși, deși purtătoarele de mir au fost trimise să vestească ucenicilor despre Înviere, cei unsprezece n-au crezut. Doar Petru (împreună cu Ioan, cf. Ioan, 20, 3-6) a alergat la mormânt, constatând că acesta este gol. Tocmai datorită necredinței ucenicilor, Domnul nu li S-a arătat lor pentru prima oară. Mai înainte, El s-a arătat smeritelor femei care Îl însoțiseră până la locul răstignirii, iar apoi acestor doi ucenici din grupul mai larg, al celor șaptezeci.
Nefiind din grupul celor unsprezece Apostoli, cei doi ucenici au curajul să iasă pe drum la scurtă vreme după Răstignirea Domnului, părăsind Ierusalimul și îndreptându-se spre Emaus, un sat situat nu foarte departe. Iar pe drum, ei vorbeau despre Patimile și Moartea Domnului. În acest timp, tocmai Domnul li S-a arătat pe cale, fără să fie recunoscut de ei. Evanghelistul notează că „ochii lor erau ținuți să nu-L cunoască”. Ne-am întreba, de către cine erau ținuți? Iar răspunsul firesc este acela că neputința lor de a crede în Înviere îi făcea să nu-L recunoască tocmai pe Învățătorul lor. Mai mult, ei se angajează în discuție cu necunoscutul tovarăș de drum, povestind Acestuia despre cele întâmplate, „ca și cum ar fi fost un străin în Ierusalim”, după cum se cântă într-un imn al utreniei (Voscreasna a 5-a). Iisus le răspunde la ceea ce părea a fi un reproș al lor și le explică lucrurile altfel decât și le imaginau ei despre Mesia ca izbăvitor al neamului. Îi face să înțeleagă că Patimile și Moartea lui Hristos trebuiau să se întâmple, potrivit profețiilor din vechime. Ba mai mult, pentru că nici ei nu au crezut în vestirea femeilor și nici măcar în vederea mormântului gol, Domnul îi numește „nepricepuți”, fiindcă nu înțelegeau sensul Patimilor Sale și „zăbavnici cu inima”, adică greoi, cu reacție întârziată și suspicioasă cu privire la vestea Învierii.
Hristos însă nu Se impune în fața lor cu explicarea în cheie hristologică a profețiilor din vechime. Doar le explică de ce anume trebuia să pătimească pentru a intra în slava Sa. Vrând ca ucenicii înșiși să descopere Învierea cu propria inimă și propria înțelegere, în apropiere de Emaus „se făcea că merge mai departe”. Dar ucenicii au reacționat bine la tâlcuirea Sa duhovnicească, deși încă nu L-au recunoscut. Doreau să afle mai mult, de aceea L-au invitat să stea cu ei, mai ales că se însera și nu voiau să-L lase mai departe singur. Aceasta aduce aminte de cuvintele spuse nu demult de Domnul: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12,35). Ba mai mult, încrezându-se în cuvintele Sale, Îi oferă la cină privilegiul de a frânge pâinea, un obicei evreiesc prin care tatăl, sau cel mai mare, începe o masă cu un ritual de mulțumire. În acest moment de totală încredere și bunăvoință intervine revelația. Curios, este o revelație în absență. Adesea ne dăm seama de importanța cuiva atunci când acela nu se mai află printre noi. Domnul frânge pâinea și o binecuvintează. Iar ei își amintesc probabil de o cină asemănătoare Cinei celei de Taină și își dau seama că tocmai stau față în față cu Iisus Cel înviat, despre Care discutaseră atât de acerb în ultimele ceasuri. Acum li „s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut”, notează Evanghelistul. Dar în acel moment Hristos a dispărut, anume în pâine, după cum spun mulți exegeți biblici. Pâinea dinaintea lor nu mai era, în urma binecuvântării, o simplă mâncare făcută din făină de grâu, ci însuși Trupul Domnului. Iar Domnul rămâne în continuare în mijlocul lor, dar prezența Sa nu mai este una omenească, obișnuită, ci o prezență sacră și universală, totodată depășind timpul și spațiu. Hristos a înviat și, așa cum îi ceruse mai înainte Mariei Magdalena să nu Îl atingă, fiindcă încă nu S-a suit la Tatăl (Ioan 20,17), tot la fel și aici Se sustrage vederii fizice, fiindcă e prezent pretutindeni unde are loc Jertfa liturgică, rostindu-se de către preoți cuvintele de instituire a Sfintei Împărtășanii și binecuvântarea euharistică. Imediat după descoperire, cei doi ucenici își fac un proces de conștiință, mirându-se ei înșiși de propria împietrire și în mijlocul nopții fac cale întoarsă către Ierusalim, vestindu-le celor unsprezece despre Înviere. Nu se mai tem de întuneric, fiindcă Lumina, Hristos însuși, este în ei.
A treia zi de Paști are ca temă nu un dialog pe drum, nici o simplă arătare a Domnului către doi cvasi-anonimi. Tema ei este explicarea puterii Sfintei Liturghii, aceasta începând cu aducerea aminte a prorociilor din vechime (corespunzând Antifoanelor), continuând cu un drum (corespunzând Vohodului cu Sfânta Evanghelie și celui cu Sfintele Daruri) și culminând cu mulțumirea Domnului și frângerea pâinii (corespunzând cu repetarea de către preoți a cuvintelor Domnului de la Cina cea de Taină și cu binecuvântarea ofrandei de pâine și vin, care astfel devin însuși Trupul și însuși Sângele Celui jertfit pe Cruce). Hristos este mereu prezent în mijlocul creștinilor care cred în mesajul Evangheliei Sale, o veste a pocăinței, a apropierii Împărăției Cerurilor, dar și a Învierii.
Ieromonah Ioan Dumitru Popoiu
www.doxologia.ro
