EPISTOLA FEMEII LUI PILAT, CLAUDIA PROCULA ADRESATĂ PRIETENEI SALE, PULVIA ROMELIA, DESPRE ULTIMELE EVENIMENTE DIN VIAŢA LUI IISUS HRISTOS

NOTĂ: Originalul acestei scrisori se găseşte în imensele biblioteci ale Vaticanului unde a fost copiată şi trimisă Episcopului Dionisie de Constantinopol pe la anul 1463 fiind apoi republicată în anul 1875.

„Claudia Procula, Ţie Pulvia Romelia, salutare!
O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut din ziua despărţirii noastre.
Ştirile unora din ele au ajuns până la tine, însă taina în care sunt învăluită, trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea.
Dând atenţie delicatului tău apel mă voi strădui să-mi aduc aminte de inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi dacă voi întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric, pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare, de a schimba soarta vieţii lor.
Eu n-o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa de repede în pace la Narbona, sub paza şi grija părintească şi sub ocrotirea prezenţei lor.
Tu ştii că odată cu sosirea primăverii a 16-a a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de Guvernator.
Imediat după ieşirea noastră din templu, eu a trebuit ca să urmez lui Ponţiu Pilat în provincia care i-a fost încredinţată.
Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soţul meu.
Eu am regretat mult pentru voi … locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele, eu vă salut cu ochii plini de lacrimi.
Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi.
Cerul mi-a dăruit un fiu, el mi-a fost drag mai mult decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe şi de bucurie.
Fiul meu era de cinci ani când Ponţiu, după mila împăratului, a fost denumit ca Procurator al Iudeii.
Atunci noi am plecat cu oamenii noştri aranjaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris.
Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă, pe care soţul, meu trebuia s-o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor.
În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze, de cinste, totuşi eu am trăit în deplină tristeţe şi izolare, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi „străinii” şi „păgânii”, după cum ne numeau ei pe noi.

Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.
Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite unde mistreţul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii cu frunzele lor delicate, mai frumoase decât cele din Delosa se ridicau peste portocalii sălbatici, care înfloreau şi printre pomii fructiferi, acolo sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitoare pentru altarele zeilor sau citeam versurile lui Virgiliu, atât de plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.
Soţul meu, numai puţine momente le putea rezerva pentru mine.
El era întunecat şi trist, oricât de tare era mâna lui, ea se arăta totuşi foarte slabă de a ţine în supunere pe acest popor, care a fost atâta timp independent şi pornit din fire spre răscoală, care sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, dar care se unesc într-un singur punct, în ura lor contra romanilor.
Numai o singură familie, din înalta clasă din Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă.
Aceasta era familia căpitanului sinagogii.
Iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui Salomeea, un exemplu de bunătate, blândeţe îndeosebi cu facerea de cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de 12 anişori, Semida, iubită şi prea frumoasă ca sarea Şaronului care înfrumuseţează părul ei.
Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor, îmi citeau pasaje din sfintele cărţi.
Şi ce să-ţi spun Pulvio, amintindu-mi despre cunoscutele cântări ale lor de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob”!
Acel singur Dumnezeu veşnic nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeieşti.
Acel Atotputernic şi milostiv, care uneşte în sine bunătatea, curăţia şi mărirea!
Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca răsunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi marelui Împărat al lumii lui Israil, Căruia la rândul meu, am încercat să cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit atunci.
În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar contra voinţei mele,rugam pe acel
Dumnezeu pentru smerenia şi liniştea inimii mele, căruia îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii sale tari de fier, ca o roabă a unui domnitor şi să vezi minune!
eu totdeauna, mă ridicam ajutată şi mângâiată!

După un timp oarecare Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea multe suferinţi. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu am apucat copilaşul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica Semidei. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei cu mare greutate au putut face drum prin mulţime pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele împreună cu o imensă mulţime de popor se îngrămădise în jurul casei.
Deodată am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulţimea privea cu mare interes şi respect.
La primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei, dar în loc de a-l vedea întristat, după cum mă aşteptară să-l văd, pe stimata lui faţă, eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri şi nădejdi ce nu putea fi înţeleasă de mine.
Cu el mai mergeau încă trei inşi îmbrăcaţi în haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădea aspectul că sunt oameni simpli şi neştiutori.

Iar dopa ei mergea unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii.
Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor.
Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire, care părea ca o coroană, iar părul lui lucitor se lăsa pe umeri potrivit obiceiului locuitorilor din oraşul Nazaret.
Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu, când l-am privit.
Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată pentru că în fiecare trăsătură, el insufla şi o temere tainică prin privirea ochilor săi, ce părea că ne preface în ţărână.
Eu am plecat după el, fără să ştiu unde merge.
Uşa casei, se deschise şi eu am putut vedea pe Semida care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi de miresme.
Era încă frumoasă, dar palidă ca culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei.
Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele ei uscate.
Salomeia stătea lângă ea muţită şi aproape lipsită de orice simţire, mi se părea că ea nici nu mă vedea.
Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Acelui necunoscut mie, care se apropia de aşternutul celei moarte, şi arătând-o cu degetul a strigat
„Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii, dar dacă voieşti ea va învia!”
Atunci eu am început să tremur când am auzit aceste cuvinte, inima mea încetă a mai bate, din cauza măreţiei aceluia pe care eu nu-l cunoşteam.
El a prins mâinile Seraidei, aţintindu-şi puternica privire la ea şi i-a zis:
„Fetiţă scoală” şi Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută.
Ochii i se deschiseră, simţul, fiu al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi a întins mânuţele ei şi a strigat: „mamă”!
În acest strigăt s-a trezit şi Salomeia.
Mama şi fiica ei s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair tatăl îngenunchind în faţa Aceluia, căruia îi zicea „Domn” sărutându-i ciucurii de la poalele veşmintelor lui zise:
„Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”
„Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni” a fost răspunsul.
După aceste cuvinte El se făcu nevăzut ca şi o fantomă în umbra luminii.

Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca dintr-o deşteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericită familia în culmea veseliei, o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.
Pe timpul cât luam masa de seară, eu am istorisit lui Ponţiu tot ce am văzut şi am auzit.
El plecă capul şi îmi zice: „Tu ai văzut pe Iisus nazarineanul care este obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi de la templu.
Această ură creşte din zi în zi, tot mai mult şi unicul gând al lor este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului, sunt cuvintele unui înţelept, iar minunile lui ale adevăratului Dumnezeu”.
Dar pentru ce Îl urăsc ei aşa de mult? zisei eu.
Pentru că el mustră obiceiurile şi făţărnicia lor.
Eu l-am auzit zicând fariseilor „morminte văruite”, „pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe «umeri pe care voi nu voiţi să le atingeţi cu mâna”
voi plătiţi zeciuială din chimen, mărar, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă de dreptate şi de milă”.
înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat … ”
El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera este întunecată pentru viitorul Nazarineanului”.
Dar tu o să-l aperi, nu-i aşa?!!! am strigat eu plină de indignare.
Puterea mea este foarte slabă, faţă de poporul răsculător şi stricat, de altfel aş suferi şi eu foarte mult sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept.
După aceste cuvinte Ponţiu se sculă şi se retrase în altă cameră adânc îngândurat.
Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris. Ziua Paştelui se apropia.
La această mare sărbătoare, aşa de importantă pentru evrei, se îngrămădea în ierusalim o mare mulţime de popor din toate părţile Iudeii, pentru a aduce în templu jertfa de solemnitate a sărbătorilor ce aveau loc.

Joi înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului este foarte nemângâietor.
Asupra capului lui, s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în această seară, el să fie predat în mâinile Arhiereilor.
Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte şi l-am întrebat:
Tu o să-l aperi, nu-i aşa?
Voi putea face eu aceasta? răspunse Ponţiu cu o privire întunecată, soarta despre care Platon prezicea pentru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-l lovească şi pe Iisus.
El va fi persecutat şi dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă.

Veni timpul pentru culcare, ca să dormim.
Pe dată ce am plecat capul pe pernă ca să dorm, nişte puteri tainice stăpâniră gândirea mea.
Eu am văzut pe Iisus aşa după cum Salomeia îl descria pe Dumnezeul ei.
Faţa lui strălucea de mărire ca şi soarele.
El zbura deasupra aripilor heruvimilor, flăcările ce împlinesc voinţa sa oprindu-se pe nori.
Mi se pare că el este gata de a judeca popoarele adunate în faţa sa. Cu întinderea dreptei sale puternice el despărţi pe drepţi de nedrepţi.
Cei dintâi se urcau spre el, plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea dumnezeiască,
dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul cel de foc, un foc pe lângă care Ereba şi Flegativa sunt o nimica.
Atunci judecătorul divin, atrăgând atenţia asupra rănilor care împestriţau trupul său, a zis cu glas de tunet puternic:
„Daţi-mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”
Atunci cei nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită acoperindu-i.
În zadar se simţiră ei singuri faţă de suferinţe, în zadar se simţeau nemuritori şi nesupuşi disperării cât fuseseră pe pământ. Ei pieriră!
O, ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice descoperire!
Îndată ce zorile apărură şi se luminau turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute. M-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt.
Mi se păru însă că în centrul oraşului se aude din ce în ce mai tare un strigăt de zgomot; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele.
Eu ascultam mereu, inima îmi bătea aşa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la palatul Justiţiei se cutremurară sub greutatea gloatei nenumărate.
Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate eu am luat pe fiul meu în braţe acoperindu-l cu o înveiitoare subţire şi am alergat la soţul meu.
Sosind la uşa cea dinăuntru care conducea la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, eu n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte Pulvio!
Ponţiu sta pe tronul său făcut din oase de elefant, în toată mărirea sa, cu care Roma înconjoară pe reprezentanţii ei;
şi în aparenţă fără teamă, cum voia el să se prezinte, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, eu totuşi am putut pricepe grozăvia neliniştii lui.
În faţa lui cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit
În trăsăturile feţei lui nu se putea semnala nici o mândrie nici o frică.
El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel.
Blândeţea lui mă umplu de frică şi de groază, pentru că în urechile mele, încă mereu răsunau cuvintele visului meu; „Daţi-mi sângele, pe care Eu l-am vărsat pentru voi!”
În jurul lui, plină de furie turbată, stătea mulţimea care îl adusese la judecată,
la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei cu privirile încruntate şi mânioase.
Aceştia din urmă, se puteau deosebi după tăbliţele de pergament însemnate cu diferite semne, texte din lege, pe care le aveau legate pe frunţile lor.
Toate aceste feţe fierbeau şi erau pline de ură,
mi se părea că în faţa lor străluceau flăcările iadului şi că spiritele lui Himera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice ca ale fiarelor turbate.
În cele din urină, după facerea unui semn din partea lui Ponţiu, se făcu tăcere.
Ce voiţi de la mine? întrebă el.
Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul.
Irod îl trimite la tine pentru ca tu să-i pronunţi osânda.
Cu ce-l învinuiţi voi? în ce constă gravitatea lui?
după care întrebări, începu, din nou ecoul ţipetelor lor.
El a prezis distrugerea templului, El se intitulează rege al Iudeilor,
Hristos Fiul lui Dumnezeu, El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron,
strigau leviţii
– „Să fie răstignit” ţipa mulţimea înfuriată.
Acest strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele şi chipul jertfei neprihănite, se perindă mereu prin faţa ochilor mei.
Atunci Pliat întorcâridu-se către lisus, i se adresă cu cuvintele lui prefăcute;
„Aşadar, Tu eşti regele iudeilor?”
Tu zici asta răspunse Iisus.,
„Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu?’”‘ întrebă iarăşi Pilat,
Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt.
Ţipetele se reînnoiră şi mai accentuat ca mai înainte şi întocmai ca urletul unui tigru flămând ei strigară:
„Daţi-ni-L nouă ca să moară pe cruce. ”
Ponţiu le făcu din nou semn ca să tacă zicându-le:
„Eu nu găsesc nici o vină în acest om şi am să-l eliberez”.
Daţi-ni-L nouă, Răstigneşte-l”, se repeta strigătul mulţimii.
Eu n-am putut asculta mai departe şi chemând un rob al meu, l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme, pentru a sta de vorbă cu el puţin.
Ponţiu părăsi fără întârziere sala de judecată şi veni la mine.
Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând cu lacrimi:
„Pentru tot ce ţie mal drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui acestui neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu cel nemuritor.
Eu l-am văzut în vis în această noapte înconjurat de mărire dumnezeiască.
El judeca omenirea care tremura în faţa lui şi printre nefericiţii aceia care au fost aruncaţi în flăcările Gheenii, eu am recunoscut faţa acestora, care cer acum moartea lui!
O, crede-mă, că o singură picătură al acestui sânge va desemna în veşnicie osândirea ta!”
„Tot ce se petrece acum, mă înfricoşează şi pe mine singur, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane este de un număr foarte redus şi ca atare o asemenea apărare este foarte slabă, faţă de acest popor, care este înţesat de demoni.
Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată este întocmai ca a Evmendiţiior, de unde se aşteaptă nu dreptate ci răzbunare,
Linişteşte-te Klaudio!
Mergi cu copilul în grădină,
ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă sângeroasă.

” După cuvintele acestea,eI a ieşit şi m-a lăsat singură şi eu am căzut în descurajare şi jale.
Iisus, era încă mereu ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor la judecata din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali,
patimile lor se aprindea şi mai mult din cauza răbdării lui nemărginite.
Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său.
Când gloatele văzură aceasta,
ţipetele „La moarte, la moarte” răsunară mai asurzitor ca mai înainte.

După o veche tradiţie, Guvernatorul elibera la timpul Paştelul, un condamnat la moarte ca semn al facerii de bine şi al graţierii.
În această faptă dumnezeiască, Ponţiu se adresă poporului, văzând în acest obiect un mijloc de a-l elibera pe lisus.
Deci Ponţiu întrebă pe popor cu glas tare:
„Pe cine să vă eliberez pentru sărbători, pe Varava (Baraba) sau pe Iisus numit Hristos?”
„Liberează-l pe Varvara’” strigă mulţimea.
Varaba era un tâlhar şi un omorâtor, cunoscut în toată împrejurimea din cauza cruzimilor săvârşite de el.
Ponţiu întrebă din nou:
„Dar ce să fac cu Iisus Nazarineanul?
„Să fie răstignit” strigară ei,
„Dar ce rău a făcut el?”
cu şi mai multă furie ei strigau „Să fie răstignit. ”

Ponţiu plecă capul descurajat.
Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui Ponţiu i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea Romană, pe care el o apăra aşa de mult.
În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai foarte puţini dintre militarii localnici depuseră jurământ semnului nostru de vultur.
Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea.
Niciodată n-a fost o furtună aşa de zgomotoasă a circului, niciodată încăierările din Forum n-au avut atâta influenţă asupra auzului meu.
Nicăieri nu se vedea linişte.
Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi moartea chinuitoare, nimic dintre acestea n-au putut întuneca acea privire cerească şi luminată.
Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair, priveau la chinuitorii săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire.
El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul mi se părea mie, se înălţa către Tronul Celui nevăzut, ca o flacără curată pentru arderea de tot.
Judecătoria era plină de poporul care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la Muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriei, şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi, la acel cor al infernului.
Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.

O, ceas fatal al pierzării? … Ponţiu se ridică.

Pe faţa lui se descrie îndoiala şi groaza morţii.
Îşi spălă mâinile în chip simbolic, în ligheanul cu apă, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept. „
„Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” zbieră nefericitul şi nebunul de popor care se îngrămădea în jurul lui Iisus.
Călăii turbaţi îl răpuseră.
Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusă la înjunghiere … deodată ochii mi se întunecară din cauza bătăii de inimă, mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei.
Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care privea în curtea Tribunalului.
Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsate.
„Aici a fost bătut cu biciul lisus Nazarineanuî” îmi spunea una din roabele mele,
„Acolo l-au încoronat cu spini” spunea altă roabă,
soldaţii l-au batjocorit zicându-i „Regele Iudeilor” lovindu-l peste faţă
„Acum el îşi dă sufletul” spuse o a treia roabă.
Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea ca un cuţit.
Amănuntele acestei grozave fărădelegi, înmulţiră întristările mele, suferinţele ce le simţeam în pieptul meu,
am simţit că s-au întâmplat evenimente supranaturale în nenorocita zi de astăzi.
Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele.
Nori mari negri şi înfricoşători de diferite forme, plutea deasupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor.
Astfel oraşul cei plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste ei, aripile ei negre.
O groază de nedescris îmi opri privirea către un punct.
Când am strâns la piept copilaşului meu eu aşteptam ceva fără ca să ştiu ce.

Pe la ceasul al nouălea din zi (15) întunericul se îngroşă şi un puternic cutremur de pământ zguduit totul.
Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi stihiile se prefac în haosul primitiv.
Eu m-am lăsat la pământ.
În acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea palidă, disperată şi cu ochii speriaţi strigă:
„A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor, s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul locaş!
Se spunea că multe morminte se deschiseră şi mulţi au văzut drepţii înviaţi, care fuseseră despărţiţi de mult din Ierusalim,
profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia care a fost ucis în templu şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului.
„Morţii ne prevesteau mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără” ziceau unii.
Când am auzit aceste cuvinte mi se păru că îmi pierd raţiunea!
M-am ridicat şi aproape că abia îmi târâm picioarele, am ieşit la scări, aici am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui lisus.
El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi cu alte popoare.
Niciodată n-a bătut în piept (o inimă) aşa de îndrăzneaţă ca acestuia.
Dar în acea clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se.
Eu doream ca să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă:
„Acela pe care noi l-am omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”.

Eu am intrat apoi în marea sală de judecată.
Acolo sta Ponţiu, care îşi acoperea faţa cu mâinile.
Când şi-a ridicat capul la intrarea mea, a zis disperat:
„Ah pentru ce nu te-am ascultat Klaudio! … inima mea întunecată nu va mai gusta nici o linişte. Pentru ce n-am putut să apăr cu viaţa mea, pe acest înţelept?!…
Eu n-am mai avut îndrăzneală de a-i răspunde.
Nu puteam găsi cuvinte spre a-l înviora şi de a-l întoarce de la acea nefericire care ne pecetlui pentru veci pierzarea.

Tăcerea noastră înmormântată era întreruptă numai de ecoul tunetelor care răsunau pe coridoarele palatului.
Fără a ţine seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în faţa locuinţei noastre.
A fost condus în faţa noastră, iar el cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu zicând:
„Mă numesc Iosif Arimateiu şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca să-l înmormântez în mormântul meu nou săpat în stâncă.
„Du-te şi ia-l” fu răspunsul lui Ponţiu, fără a ridica ochii ca să-l privească, fiindcă fusese informat de sutaş că Iisus a murit.
Bătrânul ieşi.
Eu am văzut că el s-a unit cu o grupă de femei ce erau îmbrăcate în haine lungi cu care se acopereau, şi care aşteptaseră pe bătrân la poartă.

Astfel se termină această zi fatală!
Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, adică într-o peşteră care era săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.
Dar, o Pulvio!
A treia zi, plin de strălucire şi de biruinţă El s-a arătat asupra acestui oraş.
El a înviat împlinind prezicerile lui şi triumfând de biruinţă asupra morţii, s-a arătat ucenicilor şi prietenilor lui şi mai pe urmă, la o mare mulţime de popor.
În felul acesta mărturisea despre El ucenicii lui, confirmând mărturia lor cu sângele lor propriu şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, în faţa tronurilor mai marilor şi judecătorilor.
Dar ca o dovadă şi mai autentică despre aceasta, învăţătura Lui a fost încredinţată la câţiva pescari din Tiberi.
Această învăţătură se răspândeşte în întregul imperiu.
Aceşti neştiutori pescari au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi cu cuvintele lor dulci spuse în toate limbile şi plini de, putere de sus.
Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, adevărat roditoare, căreia avea să i se supună orice rădăcină.
De la această dată soţului meu a început să-i meargă tot mai rău.
Învinuit fiind de procedeul lui, din partea Senatului şi din partea lui Tiberiu însuşi, care stăpânit de ură contra iudeilor şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise,
viaţa lui, se transformă în chinuri şi otravă.
Salomeia şi Semida mă privea cu frică, ele vedeau în mine o femeie a prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele sale.
Eu am văzul în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere,care le făcea să tremure faţa lor,
le priveam şi îndată am încetat de a le mai vizita.
În acest timp al singurătăţii mele, m-am predat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus ce îmi fuseseră predate de Salomeia şi păstrate de mine.

O, scumpă prietenă!
Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea pe care numai singurul Dumnezeu a făgăduit-o pe pământ!
O, cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte.
Ce pace şi bunătate inspiră ele.
Unica mea mângâiere constă în a le citi şi a le reciti mereu.
După trecerea câtorva luni,Ponţiu a fost demis din postul de autoritate.
Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş.
El purta ca sine în toată împărăţia, greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti.
Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el?
Prietenia familiară a vieţii conjugale nu mai era între noi

El vedea în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui,
eu deasemenea văd în el, chipul şi crucea plină de sânge a Aceluia pe care el, nefericitul şi nelegiuitul judecător, a osândit pe acel neprihănit.
Eu nu mai am îndrăzneala ca să ridic ochii să-l privesc în faţă.
Sunetele cuvintelor lui, acel glas care a pronunţat (sentinţa) osânda, îmi străpunge şi răneşte inima …
Iar când el după servirea mesei, îşi spală mâinile mi se pare că el nu le înmuia în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge
Într-un timp eu am voit să-i vorbesc de pocăinţă şi de regretarea păcatelor, dar niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără de nădejde.
Nu peste mult timp copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns.
Fericitul! El a murit ca fericit, a scăpat de blestemul care ne urmăreşte,
el descarcă din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său.

Nefericirea ne urmărea într-una, din cauză că în toate părţile existau creştini,
chiar nici în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi ale stâncilor ciudate,
chiar şi aici se poate auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu!
Cei care erau trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris între explicaţiile lor de credinţă şi cuvintele:
„El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat ”
„Possus este sub Ponţiu Pilato!” grozav blestem,
care în toate veacurile se va repeta.
Iartă Pulvio!
Să plângi şi tu şi să mă doreşti, să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea toată fericirea pe care noi o dorim una alteia! Scuză-mă!
Klaudia. ”

LĂMURIRE la epistolă:

După unele documente istorice, Ponţiu Pilat, pierzând încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu, s-ar fi sinucis, după cum a făcut şi Iuda, iar femeia lui Pilat a murit ca creştină, ba încă a şi suferit pentru credinţa lui Hristos.
Grecii o numără printre sfinţi, amintirea ei se serbează la 24 decembrie.
Iată ce ne scrie ISTORIA lui Nichifor Kalist voi. 2, cap. 10, despre cauza morţii lui Pilat;  Un înşelător adună pe muntele Gazirim o mulţime, pentru a le arăta vasele ascunse de însuşi Moise.
Pilat, auzind de această adunare, care se presupunea că era contra romanilor, folosi această ocazie, pentru a se răzbuna pe acei pe care îi ura mai dinainte din cauza fărădelegilor lor.
El îi înconjură cu cavalerii săi, ordonând ca să omoare pe capii lor, iar mulţimea s-o împrăştie cu lăncile lor, lovind pe oricare îl va ajunge.
Samaritenii concetăţenii celor omorâţi s-au plâns contra lui la Guvernatorul Siriei, Vitelia, fratele Cezarului cu acelaşi nume, fiindcă ei aparţineau de acea autoritate cei din ludeea.
Pilat a fot găsit ca vinovat de Vitelia.
El a dat poruncă, ca Pilat să plece la Roma, spre a se înfăţişa Cezarului Tiberiu.
Acesta avea de asemenea ceva neplăceri din cauza plângerii făcute de Maria Magdalena, pentru procedeul nedrept de condamnare a lui Iisus.
Pilat nu s-a putut îndreptăţi în faţa lui Tiberiu Cezar,din care
cauză a fost internat în Galia, la anul 37 după Hristos.
De acolo l-a înaintat la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilirii şi mustrării de cuget”.Scrisoarea femeii lui Pilat aruncă o lumină mare asupra evenimentelor petrecute în legătură cu moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi întăreşte şi mai mult credinţa în veracitatea Evangheliilor.
Cele relatate de femeia lui Pilat merită cea mai mare atenţie, întrucât ea ca soţie, a fost în legătură intimă cu Pilat, judecătorul principal al lui Iisus.
Scrisoarea ei, mai face aluzie şi la sfinţii care au înviat la moartea Domnului pe cruce, ea spune că au fost „profeţi” şi „preoţi”.
Aşadar putem deduce cu precizie, că cei 24 de bătrâni pe care i-a văzut Ioan – ucenicul şi Evanghelistul, în viziunea lui din Apocalipsă, 4, 5, 8-9, sunt dintre cei înviaţi la moartea Domnului Hristos.
Iar visul ei corespunde cu viziunea din Apocalipsă:16

https://vreaumantuire.wordpress.com/