Este buna moartea naprasnica?

Nu trebuie să ne dorim moarte năprasnică, ci să fim pregătiţi pentru moarte în orice vreme. Aşa ne învaţă Biserica. Există rugăciuni anume către Dumnezeu ca să ne ferească de feluritele necazuri, între care este numărată şi „moartea năprasnică”. Insă Cel în a Cărui stăpânire sunt viaţa şi moartea lucrează toate, prin sfânta Sa Purtare de grijă, spre folosul sufletelor omeneşti, atât al celor pe care le ia, cât şi al celor pe care încă le mai lasă în lume. El îi loveşte cu moarte neaşteptată câteodată pe păcătoşi, câteodată – deşi arareori – pe drepţi. Nu citim, oare, în Vechiul Testament cum i-a pedepsit Dumnezeu cu moarte năprasnică pe fiii lui Aaron pentru că tămâiaseră cu de la sine putere, ca şi pe cei răzvrătiţi împotriva lui Moise (Ieşirea 10, Leviticul 16)? Anania şi Safira au căzut dintr-odată morţi atunci când i-au minţit pe apostoli.

Mulţi chinuitori ai creştinilor au fost omorâţi cu moarte năprasnică, precum citim în Vieţile mucenicilor lui Hris- tos. S-a întâmplat însă uneori şi ca dreptul să moară de moarte neaşteptată – deşi asta foarte rar. Aşa i s-a întâmplat Sfântului Atanasie Athonitul: în vreme ce clădea ceva, zidul a căzut peste el şi l-a omorât dimpreună cu câţiva monahi care erau cu el.

Trimiţând moarte năprasnică asupra păcătoşilor, Dumnezeu atinge două scopuri: prin aceasta îi pedepseşte pe păcătoşii omorâţi, iar pe ceilalţi îi sperie ca să nu mai păcătuiască. Aşa s-a întâmplat şi cu moartea năprasnică a lui Anania şi a Safirei: a intrat frică mare în Biserică şi în toţi câţi auziseră cele întâmplate. Iar când oamenii se bizuie prea mult pe un drept şi încep, puţin câte puţin, să-l divinizeze, aşa cum au stat lucrurile şi cu Sfântul Atanasie, Domnul ia sufletul dreptului în chip năprasnic, ca să arate oamenilor că numai El este Dumnezeu şi că nu este Dumnezeu afară de Dânsul. Oricum, în toate cazurile de morţi năprasnice, învăţătura pentru cei rămaşi în trup este limpede, şi anume: toţi trebuie să cugete la moartea lor şi să îşi pregătească sufletul fără încetare prin pocăinţă, rugăciune şi milostenie, pentru ieşirea grabnică din această lume.

Se povesteşte despre vestitul stareţ Nichita de la Valaam (+ 907) că se temea mult de moartea năprasnică şi se ruga mereu lui Dumnezeu ca înainte de moarte să îi trimită boală cât mai grea şi îndelungată, aşa încât, după spusele lui, „prin răbdarea bolii să îl plec măcar puţin spre milostivire pe Dreptul Judecător, Care dacă vrea îmi poate socoti aceasta în locul faptelor bune, pe care nu le am”. Un altul, zăcând pe patul de moarte, îşi mângâia prietenii zicând: „Nouă luni de zile m-am chinuit ca să vin în această lume: oare sunt mult nouă luni de chin ca să ies din ea?

Şi, cu adevărat, boala dinainte de moarte are o mare însemnătate. Ea le-a adus multor păcătoşi veşnica mântuire. Mii de păcătoşi au luat cunoştinţă de Dumnezeu şi de sufletul lor de-abia în vremea bolii dinainte de moarte. Şi luând cunoştinţă de aceste două mari realităţi, pe care le uitaseră toată viaţa, s-au pocăit cu amar, şi-au plâns viaţa cheltuită nebuneşte, s-au împărtăşit; şi astfel, curăţiţi prin lacrimile lor şi prin sângele lui Hristos, s-au învrednicit să intre în luminatele curţi cereşti. Este limpede, aşadar, că boala dinainte de moarte vine din milostivirea lui Dumnezeu. Nu face nimic dacă rudele şi prietenii noştri se chinuie în jurul nostru în vremea bolii noastre dinainte de moarte. Lucrul acesta e tot spre binele lor. Prin această slujbă, ei II îndatorează pe Făcătorul oamenilor, Care le va plăti însutit.

 

 

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Fragment din cartea „ÎNVĂŢĂTURI”, Editura Sophia

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *