Eutanasia: moarte demnă sau crimă premeditată?

“Nu voi da nici un medicament letal nimănui, chiar dacă ar cere şi nici nu voi sfătui pe cineva la aceasta”\r\n\r\nJurământul lui Hippocrate\r\n

Eutanasia este dreptul la o moarte voită.

\r\n

Termenul euthanasia  vine din limba greacă şi înseamnă “moarte bună” Este un act conştient care duce la o moarte subită şi nedureroasă a unei persoane bolnave terminal, cu intenţia de a-i sfârşi suferinţa.

\r\n

Prima oară euthanasia a fost introdusă în secolul al XX-lea în Germania fascistă. Conform informaţiilor Procesului de la Nuremberg, din 1939 până în 1941, 7000 de oameni au fost ucişi, fiind categorisiţi ca fiind „fiinţe deposedate de calitatea vieţii”.

\r\n

În zilele noastre, euthanasia se aplică la cei bolnavi terminali, dar şi la copii cu defecte de naştere serioase. Aceasta este numită „eutanasia noilor născuţi”. Mai nou a apărut o aşa numită „eutanasie socială”, pornind de la logica faptului că toate costurile tratamentelor celor bolnavi, care au nevoie de medicamente foarte scumpe, dar nu mai au nicio speranţă de vindecare, ar putea fi folosite pentru cei care au şanse de refacere completă. Eutanasia este din ce în ce mai mult acceptată în perspectiva unei „populaţii care îmbătrâneşte” şi al numărului crescând de invalizi bătrâni.  De fapt, aceste tipuri de „morţi demne” nu sunt noi. În Sparta, spre exemplu, copiii născuţi slabi sau bolnavi erau ucişi. Alte culturi primitive aveau obiceiul de a ucide sau abandona bătrânii care deveneau o povară pentru familiile lor. În sumar, eutanasia este fundamentată pe două concepte: milă pentru pacienţii care „nu au niciun viitor” şi dreptate pentru familiile lor.

\r\n

Există o diferenţă între eutanasia activă şi cea pasivă. Cea activă este realizată prin dozaj letal chimic, administrat de un doctor. Eutanasia pasivă înseamnă încetarea administrării unui medicament vital, în vederea grăbirii morţii pacientului. Totuşi, eutanasia este totdeauna pasivă dacă observi poziţia pacientului, şi activă dinspre poziţia celui care o administrează.

\r\n

„Moarte demnă” înseamnă plecare din această viaţă fără durere, fără suferinţă. Astfel, distrugerea vieţii umane este văzută ca un bine. În 1974, „Manifestul eutanasiei” a fost publicat, fiind semnat de peste 40 de personalităţi, printre care şi laureaţi ai Premiului Nobel.  În aceasta, se spunea: „Afirmăm că este imoral să accepţi şi să impui suferinţa. Credem în valoarea şi demnitatea individului, de la care survine necesitatea de a-i permite libertatea de a decide în mod raţional ce să facă cu viaţa sa”. Cu alte cuvinte, fiecare persoană are dreptul de a comite sinucidere.

\r\n

Astăzi, eutanasia există la nivel legislativ în Olanda, Australia, Belgia şi Oregon (USA). Elveţia a devenit ţara „turismului sinuciderii”, după ce organizaţia DIGNITAS a ajutat peste 50 de persoane să fie ucise. Membrii Dignitas sunt peste 1700, 950 dintre aceştia sunt străini. Zurich este numită „capitala mondială a eutanasiei”. Sunt semnale că în curând alte ţări vor legaliza eutanasia. Spre exemplu, Curtea Supremă a Marii Britanii a aprobat cerea unei femei paralizate care a dorit ca medicul ei să oprească ventilaţia pulmonară artificială care o ţinea în viaţă.

\r\n

Crimă prin prescriere medicală

\r\n

Chestiunea în sine nu este în mod esenţial de milă; este o chestiune despre sensul adevărat şi scopul al vieţii umane în lume. Este de asemenea o chestiune de profesiune medicală, care este chemată să slujească omului, şi nu să decidă dacă trebuie sau nu să moară.

\r\n

Sfera slujirii medicinei este următoarea: de a ajuta pe oameni în vindecarea bolilor lor şi în uşurarea suferinţei umane. Datoria unui doctor este de a face tot ceea ce este posibil să uşureze şi să mângâie pe cei bolnavi. Aici se sfârşeşte slujirea unui doctor pământesc. Este interesant de notat că Hippocrate a formulat principiul să de etică medicală trăind într-o societate în care sinuciderea era acceptată – în cultura Vechii Grecii şi a Romei. El a respins fără echivoc orice folosire a doctorului de a cauza o moarte uşoară a pacientului (Doctorii moderni nu mai jură cu Jurământul lui Hippocrate).

\r\n

Acceptarea morţii ca o formă de tratament medical (ca vindecare a durerii şi a suferinţei) poate deveni un obstacol serios în calea cunoaşterii medicale, care este o continuă luptă cu moartea. „Lupta împotriva morţii este în mod esenţial datoria ultimă morală a ştiinţei medicale şi a vindecării” scrie I. Siluyanova în cartea sa, „Etica vindecării. Medicină modernă şi Ortodoxie”. Efortul constant de a rezolva această sarcină, în ciuda insolvabilităţii ei, şi lupta împotriva morţii inevitabile, a inspirat societatea umană în respectul şi încrederea ei pentru doctori. Îşi va păstra medicina statutul ei social, atunci când sistemul medical generează moartea? Nu cumva doctorii care administrează o „moarte demnă” unui pacient îşi diminuează demnitatea lor personală participând la moartea  intenţională a acestuia? Ideologia liberală încearcă să evite termenul „crimă”. Aceasta afirmă că un act care conduce la moartea unui pacient la cererea sa nu poate fi numită „crimă”. Dar cum ar putea fi numită? Este simptomatic faptul că nici măcar nu există un cuvânt care să descrie un asemenea act. Crima este tot crimă, şi este o încălcare a poruncii lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!”.

\r\n

Nu contează cât de respectabilă este masca eutanasiei, este o crimă şi o sinucidere în acelaşi timp. Acceptarea socială şi legală a eutanasiei nu poate elibera umanitatea de boală şi de suferinţă. Dar poate deveni o cauză incredibil de puternică şi independentă de creştere a sinuciderilor, şi nu numai sinuciderile motivate de suferinţă fizică.

\r\n

Este greu să îţi imaginezi unde duce o asemenea „filantropie”. Dacă astăzi este legal să tai în mod artificial viaţa unui bolnav terminal, chiar şi cu o oră înainte de cea în care s-a prezis ultima sa suflare, mâine oamenii vor considera că este bine să omori un om cu o săptămână înainte de posibila lor moarte. Apoi, cu o lună, un ani, zece ani… Calea justificării omorului medical poate duce foarte uşor la uciderea celor din jur la o scară largă, totalitară. Moartea uşoară poate deveni producţie de masă.

\r\n

La Consiliul Aniversar al Episcopilor, în care s-a aprobat „Fundamentele Conceptelor Sociale”, Biserica Ortodoxă Rusă a definit eutanasia: „Acceptarea faptului că eutanasia este legală va duce la diminuarea şi distorsiunea demnităţii profesiunii medicale, a cărei vocaţie este de a păstra viaţa, şi nu a o suprima. Dreptul de a muri poate deveni o ameninţare la viaţa pacienţilor care nu au bani să fie trataţi. De aceea eutanasia este o formă de ucidere sau de sinucidere, depinde dacă pacientul participă sau nu la ea. În acest caz, legile care se referă la sinucidere trebuie aplicate şi la eutanasie, care trebuie considerată sinucidere premeditată şi orice ajutor la sinuciderea cuiva este un foarte mare păcat. Mai mult, vina unei persoane care se sinucide este de multe ori şi vina celor din jur, care nu i-au arătat compasiune sau milă Biserica ne cheamă prin Apostolul Pavel: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi plini legea lui Hristos” Galateni 6, 2. „Acum slobozeşte pe robul tău în pace, după cuvântul Tău” (Luca 2, 29).

\r\n

Când folosim expresia de zi cu zi „darul vieţii”, recunoaştem faptul că acest dar nu ne aparţine, adică noi nu îl putem folosi ca pe un fel de capital pe care îl putem investi, diviza sau da cuiva care are nevoie. Pericolul eutanasiei constă în faptul că transformă moartea într-un serviciu de consum, societatea asumă o putere discreţionară asupra a ceva care nu aparţine nimănui de pe pământ: doctor, pacient etc. Viaţa umană este sacră şi iubită de Dumnezeu, iar „momentul ei final” este cel mai important moment al vieţii, o continuare a dialogului nostru cu Dumnezeu, care începe de la concepere şi continuă pe toată durata vieţii noastre pământeşti. A muri este de multe ori singura oportunitate de a spune cel mai important lucru pe care nu l-am putut exprima pe parcursul vieţii noastre pământeşti, şi a permite lui Dumnezeu să tremine de spus ceea ce a păstrat până la sfârşitul conversaţiei. Aşadar, momentul sfârşitului fizic şi psihologic scoate unele acopereminte ale sufletului şi ne deschide urechile spre ceea ce nu a putut auzi în cursul vieţii noastre.

\r\n

În timpul oricărei Liturghii Ortodoxe, o cerere este repetată de trei ori: „Sfârşit creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace…”. Înţelegerea ortodoxă a unui sfârşit neînfruntat include pregătirea momentului morţii, care este considerat un stadiu semnificativ spiritual al vieţii umane. O persoană bolnavă, care este înconjurată de grijă creştină este capabilă să-şi ducă ultimele zile  ale vieţii pământeşti, experiind revărsarea de har, care îi va dărui o nouă înţelegere a căii pe care a mers şi pe care va merge şi o prezenţă plină de pocăinţă înaintea eternităţii.

\r\n

Pentru rudele persoanei muribunde şi pentru personalul medical, grija pentru pacient devine o oportunitate de a-L sluji pe Domnul Însuşi, după spusele Lui: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, preamici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

\r\n

Smerenia şi mulţumirea cu care o persoană este capabilă să accepte propria sa moarte este deja un semn al încrederii în Dumnezeu, cu care merge la judecata iubirii sale pentru El. Moartea în somn, sau moartea subită nu a fost niciodată de invidiat în înţelegerea creştin ortodoxă a credinţei, pentru că această repezeală îi răpeşte persoanei şi poate chiar lui Dumnezeu, taina întâlnirii lor finale pe pământ. Sensul acestei taine este proclamarea iubirii lui Dumnezeu ca expresia finală a vieţii. Această proclamare are un sunet unic pentru fiecare om care moare.  Este deseori însoţită de cele trei Sfinte Taine legate şi de moarte: Spovedania, Maslul şi Împărtăşirea. În toate aceste Taine este făgăduinţa iertării, cu care sufletul uman întră pe pragul „vieţii veacului ce va să vie”

\r\n

Mitropolitul Antonie de Suroj povesteşte despre un tânăr care şi-a petrecut noaptea în rugăciune lângă patul unei femei muribunde. Ea nu a crezut niciodată în nimic decât în lumea materială, iar acum o părăsea. „La început, femeia muribundă zăcea în pace. Apoi, din cuvinte, exclamaţii şi mişcări, a devenit clar că ea a văzut ceva. Judecând după cuvintele ei, ea vedea fiinţe întunecate, puteri ale răului se înbulzeau la patul ei, roiau în jurul ei, proclamând că ea aparţine lor. Ele sunt mai aproape de pământ, pentru că sunt creaturi căzute. Apoi ea s-a întors şi a văzut  lumina, iar întunericul se retrăgea treptat, şi a putut vedea fiinţe luminoase. A strigat după ajutor. A spus: Nu sunt a voastră, dar salvaţi-mă. După un scurt timp, a spus: Văd lumina. Şi cu aceste cuvinte: Văd lumina, a murit” (din cartea „Viaţă, Boală, Moarte”). Deci, are dreptul vreo persoană umană, din raţiuni de compasiune, milă, dreptate, de a opri lumina care vine către o persoană muribundă, care ar putea-o cufunda în lumină în ultimele momente ale vieţii sale?

\r\n

„De aceea, Biserica, rămânând fidelă împlinirii poruncii lui Dumnezeu „Să nu ucizi!” (Ieşire 20, 13), nu poate recunoaşte ca acceptabilă moralmente rîspândirea încercărilor actuale de a legaliza aşa numita „eutanasie”, care este de fapt uciderea intenţionată a celor bolnavi terminal (chiar şi la dorinţa lor). Cererea oamenilor bolnavi de a li se grăbi moartea vine dintr-o stare de depresie, care le răpeşte libertatea şi conştiinţa corectă a situaţiei lor”  este scris în „Fundamentele conceptului social”.

\r\n

O eternitate lipsită de unire cu Dumnezeu este un loc de suferinţă neîncetată şi chin nesfârşit. A suferi aici, în viaţa aceasta, este purificator. Conştiinţa Bisericii a exprimat ideea în gândirea sa teologică, dar şi în istoriile apocrife sau patristice. Există o istorisire care spune că un anume monah, care suferea grele dureri, a simţit că nu mai poate să le îndure. A strigat după Dumnezeu să-i scurteze zilele de tortură. Imediat, îngerul său păzitor a apărut în faţa ochilor săi şi i-a spus: „Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunile şi ai de făcut o alegere. Pentru anumite păcate din viaţa ta, trebuie să treci prin suferinţe purificatoare pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Poţi alege fie trei luni de suferinţă pe pământ, sau trei minute de chinuri în iad”. Monahul a decis că cele mai grele suferinţe din iad pentru trei munute ar fi mai uşoare decât trei luni aici, şi i-a spus îngerului elegerea sa. Îngerul a dispărut din ochii săi şi au început chinurile negrăite din iad. A fost o experienţă de sigurătate chinuitoare, terifiantă, cu neputinţă de purtat. Sufletul lui a fost ars de durere şi de frică. Întuneric şi ruşine i-au cuprins sufletul. Era imposibil să îndure asemenea suferinţă. I se părea că au trecut nu ani, ci decenii, sau secole. Monahul a srigat: „Unde este dreptatea? Am căzut de acord de trei minute, dar numai Dumnezeu ştie câţi ani au trecut”. Atunci îngerul i s-a arătat din nou şi i-a spus: „A trecut doar un minut”.

\r\n

(Preot Vladislav Sveshnikov, Eseuri despre Etica creştină)

\r\n

În viziunea creştină, boala şi moartea sunt rezultatele păcatelor. Omul se poate lupta cu boala şi poate întârzia bătrâneţea şi moartea, dar să le anuleze este dincolo de puterile lui. Păcatul este spălat de suferinţele lui Hristos, iar moartea ne dă oportunitatea finală de a fi curăţiţi. Este ultimul prilej de iubire pe pământ. Asemenea moarte – în pocăinţă şi iubire pentru Cel care ne aşteaptă pe pragul vieţii – este respectată în Ortodoxie ca o moarte bună. Omul este chemat la întâlnirea sa finală cu Dumnezeu, care are loc întotdeauna pe Cruce.

\r\n

Chair dacă luăm cel mai extrem exemplu, când un trup muribund şi-a pierdut totul de care depindea în viaţa pământească şi îl făcea viu: conştiinţă, abilitate de a se mişca, vorbire, răspuns a întrebări, chair puterea de a privi. În faţa noastră zace ceva ca o un trup suferind, pentru că cineva poate suferi fără conştiinţă, dar nu poate suferi fără suflet. Sufletul rămâne, trăind deplin pentru ora morţii, deschis mai mult către Dumnezeu decât către oameni. Dumnezeu poate intra uşor în suflet, fără să sară nenumăratele bariere pe care persoana le-a clădit în întreaga sa viaţă. Biserica Ortodoxă dăruieşte muribunzilor Tainele sale, şi noi nu ştim în ce fel tainic nevăzut, se va face întâlnirea finală cu Domnul în trup, în care sufletul încă rămâne, iar duhul nu şi-a terminat calea pământească. Domnul întotdeuna este capabil să ridice acest trup, să-l reîntoarcă la viaţă, porţile trebuie lăsate deschise pentru un miracol al vindecării, şi nu trebuie trântite şi închise. ŞI aceasta este decizia pe care o ia numai Dumnezeu, aşa cum numai El decide dacă cineva va avea o viaţă lungă, posibil împovărată cu o boală gravă.  Domnul poate aştepta multă vreme pentru pocăinţa cuiva, şi nu atunci când ai spus „Doamne miluieşte”, sufletul pleacă spre veşnicie. O altă persoană. Alt om poate rămâne pe pământ, fiind ultimul care se poate ruga pentru rudeniile sale, purtându-şi suferinţa până la sfârşit. Dumnezeu are propria sa providenţă pentru fiecare dintre noi, şi fiecare dintre noi trebuie să împlinească această datorie pe pământ. Dar la sfârşitul drumului, o persoană este datoare să spună doar: Acum, „slobozeşte pe robul Tău în pace, după cuvântul Tău”.

\r\n

„La răscrucea tragică a vieţii, două etici se luptă, două psihologii: cea religioasă sau spirituală şi cea de fiecare zi, trupească” spune Arhiepiscopul Ioan Shakovski. Omul este liber să decidă problemele lui într-un spirit sau altul. Terţul nu există.

\r\n

Sursa: www.doxologia.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *