FIŢI SFINŢI, PENTRU CĂ EU SUNT SFÎNT

„Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.“[1]

\r\n

 (I Ioan, 1, 5)

\r\n

„FIŢI SFINŢI, PENTRU CĂ EU SUNT SFÎNT.“[2]

\r\n

Omul este creat de Însăşi Lumina. Fiind zămislit din Lumină el trebuie să se depărteze de întuneric şi să se unească cu Marele Tot, cu Lumina cea adevărată. Doar în acest fel se va sfinţi şi va fi precum Tatăl lui. Nicio faptă nedemnă nu este ochi al luminii, ci pată a întunericului. Lumina este oglinda a faptelor bune, iar întunericul prăpastia fără fund a răutăţii.

\r\n

\r\n

Toţi cei zămisliţi din Lumină, din momentul în care cad în prăpastia întunericului nu se mai pot numi fii ai Luminii, căci faptele lor îi condamnă „Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvîrşim adevărul.“[3] (I Ioan, 1, 6). Nimeni din cei ce gustă fructele păcatului, ale răutăţii, nu se mai pot face părtaşi luminii.

\r\n

Noi trebuie să ne lepădăm de tot viciul ce stă şi pîndeşte ca un fur la tot pasul ci să ne îmbrăcăm în lumina virtuţilor şi aşa să ne apropiem de Dumnezeu, prin Fiul Său, Mîntuitorul Iisus Hristos care a venit în lume să ne facă fii ai luminii. „Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sîngele lui Iisus, Fiul lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvîntul Lui nu este întru noi.“[4] (I Ioan, 1, 7-10).

\r\n

Nimeni nu este fără păcat între oameni, afară doar de Mîntuitorul Iisus Hristos ce este atît Fiul lui Dumnezeu, cît şi Fiul omului. Răul a fost mereu pe urmele omului  încă din grădina Edenului. Noi trebuie însă să fim conştienţi că suntem mereu supuşi ispitelor şi greşelilor de tot felul, dar să nu deznădăjduim şi să ne ridicăm prin puterea faptelor bune, căindu-ne de toată greşeala săvîrşită cu ştiinţă sau neştiinţă, cu voie sau fără de voie. „Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.“[5] (I Ioan, 5, 19) de cînd omul a făcut prima greşeală, în Paradis. Cu toate acestea ne putem îndrepta şi mîntui prin Iisus Hristos. „Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dăruit nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci.“[6] (I Ioan, 5, 20)

\r\n

Pentru a ne face părtaşi Luminii celei adevărate, Dumnezeului celui viu, trebuie să avem smerenie şi să ne pară rău de toată greşeala săvîrşită, apoi să urcăm treptat scara virtuţilor spre desăvîrşire. Cel care nu are căinţă în suflet şi nu-şi vede firea păcătoasă, fiind căldicel, nu se poate face niciodată părtaş luminii. Am întîlnit oameni atît de orbiţi de lucrurile lumii deşarte încît nu reuşeau să-şi vadă firea păcătoasă, ba mai mult îşi laudau anumite virtuţi robiţi de slava deşartă şi de mîndrie. Astfel de oameni vin la spovedanie, taina pocăinţei, a mărturisirii păcatelor şi spun ce nu au făcut, nu am furat pe nimeni, nu am spart casa nimănui… însă nu spun ce au greşit sau se plîng că nu-i ascultă copiii sau soţul, soţia şi cît este el de victimă a acestor situaţii, dar nu văd propria greşeală pentru a o corecta şi a putea trăi liniştiţi şi fericiţi. Alţii se spovedesc prin afirmaţia – am păcătuit şi eu cum păcătuieşte toată lumea. Atunci cum se mai căiesc aceşti oameni de toată greşeala săvîrşită cu ştiinţă sau neştiinţă, cu voie sau fără de voie? Pocăinţa vine din smerenie, din recunoaşterea greşelilor, din suflet curat, înţelepţit de lumina lui Dumnezeu. Omul îmbrăcat în lumina înţelepciunii divine, prin smerenie, recunoaşte că este supus greşelii în orice clipă a vieţii lui, fie că are ştiinţă de aceasta, fie că nu-i observă culoarea şi acest lucru poate să fie prin gînd, vis sau faptă.

\r\n

Cel ce se sfinţeşte prin lumina faptelor bune, căinţă de toată greşeala şi smerenie se poate numi pe bună dreptate fiul Dumnezeului celui viu. Doar acesta se face părtaş dreptăţii, lepădîndu-se de tot lucrul lumesc. El caută să se facă plăcut lui Dumnezeu nu deşertăciunii lumii. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.“[7] (I Ioan, 5, 4)

\r\n

Lumea se lasă condusă de orgoliu, de slavă deşartă, ea este roasă de invidie, se complace în clevetire, se face roaba banului. Dacă nu ne-am pune mereu întrebarea: Ce zice gura lumii? a cărei principii sunt legate de obiceiuri strămoşeşti ce de multe ori nu sunt prea ortodoxe şi ne-am strădui nu să fim pe plac lumii, ci pe plac lui Dumnezeu a Cărui Ochi vede pînă în străfundurile fiinţei noastre ne-am putea îmbrăca în haina sfinţeniei, a luminii desăvîrşite. Noi trebuie să fim înţelepţi şi să recunoaştem că nu cu lucrurile deşertăciunii acestei lumi am fost mutaţi din moarte la viaţă, ci prin iubirea lui Dumnezeu. „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de părinţi, Ci cu scumpul sînge a lui Hristos, ca un miel nevinovat şi neprihănit. Care a fost mai înainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi“[8] (I Petru, 18-20)

\r\n

Mulţi oameni îşi reduc viaţa doar la cele mai deşarte lucruri: bani, mîncare, băutură, plăceri trupeşti. În loc să se intereseze ce carte a mai apărut, îi interesează capra vecinului. Cu părere de rău trebuie să afirm că această oglindă a deşertăciunii este promovată prin intermediul mass-mediei. Aceşti oameni trăiesc această viaţă fără să lase o urmă a existenţei lor. Ei nu au valori, nu înţeleg cît de preţioasă este cultura, valorile spirituale, nu iubesc ştiinţa, iar ştiinţa este o artă. Ei doar îşi pierd timpul cu cele mai de jos lucruri crezîndu-se fericiţi şi mulţumiţi în noroiul propiei inculturi. Nu înţeleg importanţa artei, ba mai mult îi dispreţuiesc pe cei care au un ideal în această viaţă, pe cei care nu-şi îngroapă talantul, pe cei care muncesc şi îmbracă în diferite forme faţa acestei lumi prin descoperirile lor. Cei fără ideal sunt doar copiatori, imitatori şi se mulţumesc cu cele mai de jos lucruri care le aduc bani, mîncare, băutură şi plăceri. „Şi de-aceea spusa voastră era sfîntă şi frumoasă, / Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă, […] Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! / Voi, pirduţi în gînduri sfinte, convorbeaţi cu idealuri; / Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri, / Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ.“[9] Un artist îmbină ştiinţele şi face o artă desăvîrşită. Un arhitect de exemplu trebuie să fie un bun pictor, dar să cunoască şi geometrie, să ştie să calculeze şi să creeze ceva unic şi trainic. Cel ce imită nu face altceva decît să se prăbuşească în propria lui nonvaloare. Cîtă ştiinţă şi dăruire de la Dumnezeu au cei care mînuiesc  arta cuvîntului şi ne transmit prin intermediul acesteia cele mai de preţ valori şi cît de jalnici sunt cei care fug de înţelepciunea cuvîntului, de truda acestuia de a descoperi  lumii adevărata ei faţă. Tocmai din această cauză trebuie să dispreţuim cele ale lumii şi să iubim adevăratele valori, însă toate îşi au desăvîrşirea, finalitatea în Dumnezeu. „Orice aţi face, cu cuvîntul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl.“[10] (Coloseni 3, 17)

\r\n

Lumea nu are ochi pentru a observa adevărul, deoarece este ameţită de propria deşertăciune. Noi însă trebuie să ne depărtăm de cele ale lumii să să urmăm calea luminii, a iubirii adevărate, a vieţii celei veşnice. „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu l-a cunoscut nici pe El.“[11] (I Ioan, 3, 1)

\r\n

Atunci cînd săvîrşim ceva vrednic să facem acest lucru cu toată dăruierea, căci doar aşa acel lucru este valoros. Dacă săvîrşim un lucru doar pentru că cineva ne ceartă, şeful la servici de exemplu, îl săvîrşim degeaba, căci este îmbrăcat în goliciune, înşirînd cuvinte goale ce din coadă au să sune după cum spune marele nostru poet Mihai Eminescu. „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decît el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia.“[12] (Coloseni 2, 3-4) Cei care caută întîi a-şi ajuta aproapele mai mult decît a-şi încununa propria lor viaţă sunt adevărţii sfinţi, pentru că ei s-au înveşmîntat în iubire, iar Dumnezeu este iubire. De multe ori aproapele nici nu ia în seamă faptele noastre pline de dăruire şi dragoste prin care-l ajutăm, îi încununăm viaţa. Pentru el toată munca noastră, toată truda, tot efortul şi dăruirea sufletească nu este decît o joacă. Faptul că a fost ascultat de fiecare dată, iar dorinţele lui au primit răspuns prin multă muncă şi investiţie sufletească nu înseamnă pentru el decît ceva ce i s-ar cuveni, deşi nu e nici pe departe acest lucru. Mai mult ajunge să-i certe pe binefăcătorii lui, să se arate mereu supărat presărînd sare pe rana sufletească făcută din nepăsarea firii păcătoase, din lipsa de dragoste, respect şi dăruire faţă de cei ce l-au sprijinit şi ajutat mereu. Dacă binefăcătorii lui îi reproşează părinteşte că se poartă urît cu ei, acesta îi acuză că aceştia nu ţin la el prin simplu fapt că nu-i fac pe plac a suporta totul în tăcere chiar şi atunci cînd el loveşte în ei. Adevăraţii sfinţi sunt aceia care au trecut peste toată nerecunoştinţa şi au reuşit să nu mai pună la suflet neînţelepciunea aproapelui ajutîndu-l necondiţionat, iar în loc de mustrare pentru purtarea neortodoxă s-au adîncit în rugăciune pentru acesta. Aceşti sfinţi nu sunt alţii decît cei care s-au lăsat pătrunşi de lumina înţelepciunii divine. „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.“[13] (I Ioan, 4, 7-8)

\r\n

Pentru a ne înveşmînta în haina iubirii şi luminii trebuie să urcăm treptat scara virtuţilor depărtîndu-ne de tot răul, de întunericul ce vrea să ne răpească sufletul, iar scara virtuţilor începe cu bunătatea, milostenia, blîndeţea, îndelunga răbdare şi este încununată de dragoste, de dăruire, de lumina înţelepciunii şi iertării. „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blîndeţe, cu îndelungă-răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plîngere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă întru dragoste care este legătura desăvîrşirii.“[14] (Coloseni 3, 12-14)

\r\n

Bunul Dumnezeu este iubire. El ne-a creat pe noi din iubire. Din moment ce am fost creaţi din iubire nu putem fugi de aceasta. Iubirea este adevărata înţelepciune, ea este grădină a binelui, a sfinţirii, a virtuţilor. „Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintîi.“[15] (I Ioan, 4, 19) Nu poţi să nu răspunzi  cu dragoste Celui ce te iubeşte necondiţonat.

\r\n

O mamă îşi iubeşte necondiţionat copiii. Toată ziua îi aşteaptă după ce aceştia s-au mutat la casa lor ca să treacă pe la ea, să deschidă uşa casei părinteşti şi să le vadă chipul frumos şi fericit. Un îndrăgostit vede în fiecare clipă cînd stă departe de persoana iubită o eternitate. El şi-o doreşte mereu lîngă el, lîngă sufletul lui. Gîndul lui o însoţeşte mereu, o protejează de toate neajunsurile acestei lumi deşarte. Abia apucă să-i audă glasul, să-i simtă răsuflarea, să-i vadă surîsul. Cînd nu e lîngă ea în faptă, este sufleteşte lîngă aceasta. Tot aşa şi Bunul Dumnezeu îşi aşteaptă copiii rătăciţi prin lume să se întoarcă le El. Aşa cum o mamă îşi aşteaptă copiii şi un îndrăgostit prezenţa celui drag în apropierea lui, tot aşa şi Bunul Dumnezeu ne aşteaptă să trecem pragul casei sale, să venim la biserică, să ne bucurăm împăcaţi şi în iubire şi iertare faţă de toţi de jertfa euharistică din cadrul Sfintei Liturghi. Imaginaţi-vă cum Tatăl nostru cel ceresc ne aşteaptă să-i trecem pragul casei, bisericii, iar noi întîrziem să facem acest lucru, iar dacă o facem, nu o facem cu dăruire, cu dragoste, ci adesea datorită împrejurărilor vieţii.

\r\n

Aşa cum natura aşteaptă primăvara şi se întristează cînd moare natura „Vesela verde cîmpie acu-i tristă, vestejită;“[16], tot aşa aşteaptă şi Bunul Dumnezeu primăvara îndreptării noastre, întristîndu-se de toamna păcatului ce omoară sufletul stăpînit de vicii ce răspîndesc întuneric peste suflet asemenea vîntului rece al toamnei tîrzii „Vîntul şuieră prin hornuri răspîndind înfiorare.“[17]

\r\n

Cei care se întorc de pe calea cea greşită îşi arată iubirea faţă de Dumnezeu prin plinirea legii, a cuvintelor Lui. „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele.“[18] (I Ioan, 5, 3). Cu adevărat poruncile lui Dumnezeu nu sunt greu de împlinit pentru cei care s-au lăsat călăuziţi de El întru toate. Aceştia sunt cei care iubesc binele şi sunt împlinitorii lui. Din moment ce iubesc binele şi îl împlinesc poruncile lui Dumnezeu care ne îndeamnă să săvîrşim fapte bune sunt uşoare. Ei devin astfel fiii lui Dumnezeu şi se bucură de prezenţa luminii în viaţa lor. Prin săvîrşirea faptelor bune se sfinţesc şi se învrednicesc de viaţa adevărată şi veşnică. „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat pînă acum. Ştim că dacă el se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este.“[19] (I Ioan, 3, 2)

\r\n

Cît de frumoasă este promisiunea de a fi ca Dumnezeu, Iubirea, Binele, Fericirea, Lumina cea adevărată, însă pentru a ne bucura de această promisiune să ne dovedim vrednici prin faptele noastre şi nu doar prin acestea, ci şi prin tot cuvîntul, gîndul, prin toată trăirea.

\r\n

Am întîlnit oameni care erau aspri la vorbă, dar care erau buni la suflet şi dacă aproapele pe care l-a mustrat că nu a săvîrşit fapte vrednice i-a cerut ajutorul nu a întârziat niciodată în a-l oferi. De multe ori l-a ajutat fără ca acesta să-i ceară şi fără să aştepte în schimb un mulţumesc şi am întîlnit oameni cu vorba mieroasă, linguşitoare, care ştiau să intre pe sub pielea aproapelui şi apoi să-l muşte ca un şarpe, întorcînd totul în aşa fel încît tot ei să pară cei buni. De multe ori oamenii aceştia făţarnici ce folosesc cuvinte dulci cu multă măiestrie trec buni în faţa oamenilor, iar cei care folosesc cuvinte aspre dar nu întîrzie să ajute la nevoie trec în faţa oamenilor răi. E bine totuşi să nu urmăm nici exemplul celor ce folosesc cuvinte aspre, ci în tot ceea ce facem, şi în gînd, şi în cuvînt şi în faptă să ne arătăm vrednici de a ne numi fiii lui Dumnezeu.

\r\n

În momentul în care pornim pe calea desăvîrşirii întru sfinţenie pentru a ne înveşmînta cu lumina divină trebuie să ne înarmăm cu răbdare, blîndeţe, cu toată dragostea şi dăruirea, cu credinţă şi nădejde „Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acela se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este.“[20] (I Ioan, 3, 3)

\r\n

Păşind cu nădejdea în Dumnezeu pe drumurile întortocheate ale acestei vieţi putem să ne sfinţim prin săvîrşirea binelui, devenind fii ai luminii, aruncînd în prăpastia fără ieşire faptele întunericului. Aşa cum natura îşi îmbracă haina de verdeaţă primăvară şi noi să îmbrăcăm haina virtuţilor întru sfinţenie şi dobîndirea vieţii nepieritoare.

\r\n

Sursa : http://www.religieionturnea.elzumina.ro/

\r\n

Pr.Ion Turnea

\r\n_________________________________\r\n\r\n[1] Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, I Ioan, 1, 5.\r\n\r\n[2] Idem, Ibidem, I Petru, 16.\r\n\r\n[3] Idem, Ibidem, I Ioan, 1, 6.\r\n\r\n[4] Idem, Ibidem, I Ioan, 1, 7-10.\r\n\r\n[5] Idem, Ibidem, I Ioan, 5, 19.\r\n\r\n[6] Idem, Ibidem, I Ioan, 5, 20.\r\n\r\n[7] Idem, Ibidem, Bucureşti, I Ioan, 5, 4.\r\n\r\n[8] Idem, Ibidem, I Petru, 18-20.\r\n\r\n[9] Mihai Eminescu, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, pag. 28-29.\r\n\r\n[10] Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, Coloseni 3, 17.\r\n\r\n[11] Idem, Ibidem, I Ioan, 3, 1.\r\n\r\n[12] Idem, Ibidem Coloseni 2, 3-4.\r\n\r\n[13] Idem, Ibidem, I Ioan, 4, 7-8.\r\n\r\n[14] Idem, Ibidem, Coloseni 3, 12-14.\r\n\r\n[15] Idem, Ibidem, I Ioan, 4, 19.\r\n\r\n[16] Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1982, pag. 85.\r\n\r\n[17] Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, pag. 85.