GÂND DE POST: RUGĂCIUNEA – IZVORUL VIEŢII ŞI AL IUBIRII

 „…Toate aceste sentimente le găsim exprimate în Psalmi, dar pentru că  lucrurile ce se petrec în ei le vedem ca în oglinzile cele mai curate, le  înţelegem mai uşor. Întrucât sentimentele noastre devin învăţătoarele noastre, atingem [cuvintele] ca nişte lucruri auzite, ci mai degrabă ca pe nişte lucruri  auzite şi pipăite; le dăm naştere în simţire dinăuntrul inimii noastre nu ca unor lucruri încredinţate memoriei, ci ca şi cum ar fi altoite în însăşi firea lucrurilor, şi pătrundem înţelesul   lor nu din citirea textului, ci din experienţa noastră anterioară”

\r\n

Sfântul Ioan Cassian 

\r\n

Teologia nu este o vorbire despre Dumnezeu, un discurs elaborat după cele mai înalte exigenţe ştiinţifice despre Dumnezeu. Teologia este rugăciune, adică este vorbirea cu Dumnezeu, cu Părintele nostru Cel ceresc. Evagrie Ponticul dă o frumoasă definiţie teologiei şi teologului, considerând-o pe cea dintâi a fi rugăciunea adevărată, iar pe teolog – rugător adevărat: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”. Rugăciunea este inseparabilă de sufletul creştin fiind cea mai înaltă lucrare a minţii: „Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi curată a ei”. Din acest punct de vedere, se pare că ispita cea mai mare în legătură cu lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu a rugăciunii o constituie ignorarea ei, absenţa acesteia. Viaţa fără rugăciune este ca trupul fără suflet. Rugăciunea este hrana şi respiraţia sufletului, mult mai necesară decât aerul pe care îl respirăm Lucrarea rugăciunii este într-adevăr una dificilă şi puţini sunt cei care au dobândit-o în mod desăvârşit. Sfinţii Părinţi ai Bisericii – Părinţi veghetori şi rugători fiind ei înşişi lucrători desăvârşiţi ai rugăciunii, ne-au arătat calea cea mai sigură şi scurtă a rugăciunii, n-au arătat cum să ajungem la scopul duhovnicesc al vieţii – desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu.

\r\n

Iisus Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi „Tatăl nostru”, ca prin această rugăciune aceştia să poată înainta spre starea “mai înaltă” şi “mai înălţată” a “contemplării lui Dumnezeu”. Sfântul Ambrozie de Mediolan scrie că Rugăciunea Domnului e preţioasă nu numai pentru că Hristos Însuşi a învăţat-o, ci şi prin faptul că ea “ne îndreaptă spre rugăciune mai înaltă”, cea care depăşeşte toate cuvintele şi constă în întregime din iubire dumnezeiască. Prin Rugăciunea Domnului suntem atraşi atât de deplin în „iubirea de nedesfăcut” care uneşte pe Tatăl şi pe Fiul, încât „toată dragostea, toată dorinţa, toată sârguinţa, toată osteneala, toate gândurile noastre, tot ce trăim, grăim şi respirăm va fi Dumnezeu”.

\r\n

„Setea” duhovnicească şi creşterea în rugăciune nu întârzie să arate roadele minunate, culminând la adevăraţii rugători, cu roade ale harului ce  sunt darurile duhovniceşti deosebite: al înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei credinţe şi al temerii de Dumnezeu, darul rugăciunii curate: „Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. Şi va judeca nu după înfăţişarea cea din afară şi nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc” (Isaia, 11, 2-3). Acestea însă nu trebuie căutate. Ele vin acolo unde este locul şi la timpul lor.

\r\n

Rugăciunea este piscul vieţii şi a desăvârşirii, măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu. Este oglinda vieţii noastre lăuntrice, în care se văd toate trăirile noastre, ispitele, căderile, dar şi ridicările şi creşterea noastră duhovnicească. Rugăciunea este locul şi starea în care Dumnezeu Îşi revarsă dragostea Sa asupra noastră sub forma darurilor, deoarece orice dar şi orice roadă este dobândită prin rugăciune stăruitoare…

\r\n

„Rugăciunea, – spune Cuviosul Isaia Pustnicul, – este lumina sufletului”. Ea înlătură toate piedicile, netezeşte cărarea virtuţii şi o face uşoară celui ce caută; ea face din oameni “biserici ale lui Dumnezeu”.

\r\n

Mulţi dintre noi chiar şi în puţinele şi scurtele momente când ne rugăm, nu ştim să cerem ceea ce ne este de folos spre creşterea duhovnicească; nu ştim cum să cerem – cu credinţă tare şi viaţă curată; iar când am primit ajutorul dumnezeiesc, uităm să fim recunoscători pentru cele primite… Iar dacă Dumnezeu “nu ne aude” şi “nu ne împlineşte” cererile aşa cum dorim noi, considerăm că “nu ne iubeşte” sau nici măcar “nu este”…  Însă cel ce a înlăturat aceste gânduri deşarte şi s-a izbăvit de patimile sufletului, este ajutat de harul dumnezeiesc şi tinde spre culmile senine ale vieţuirii creştine.

\r\n

  “Ţine deci aceasta totdeauna în inima ta. Fie că mănânci, fie că bei, fie că te întâlneşti cu oarecine, fie că eşti afară din chilie, fie că eşti pe drum, să nu uiţi să rosteşti această rugăciune şi să cânţi şi să meditezi rugăciuni şi psalmi, cu o cugetare trează şi cu mintea nerătăcită. Dar chiar când te afli în cea mai necesară trebuinţă, să nu înceteze mintea ta să mediteze şi să se roage în ascuns (…). Ci totdeauna, fie că bei, fie că te întâlneşti cu alţii, inima ta să se îndeletnicească pe ascuns în cuget, fie cu psalmi, fie cu rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. (Avva Filimon).

\r\n

A consemnat: Protodiacon Ioan MUNTEANU

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *