Grija pentru aproapele adînceşte sensibilitatea sufletului

1479036_347835588753270_5233794480757979655_n

\r\n

Trăind lîngă părintele Sofronie, am văzut cum un adevărat comportament ascetic – adică atunci cînd poruncile dumnezeieşti „devin unica lege a fiinţei“ – nu-l transformă pe ascet într-un puritan insensibil la nevoile altora. Dimpotrivă, marii asceţi sunt aceia cărora nevoile altora le sunt prioritare faţă de cele proprii.

\r\n

\r\n

Într-o vreme cînd faptul de a cumpăra morcovi ca adaos la legumele din grădina noastră era un lux, părintele Sofronie cumpăra ciocolată pentru a face plăcere copiilor care veneau la mînăstire. El ascundea bucăţelele în buzunarele sale adînci şi le scotea una cîte una, ţinîndu-le cu braţul întins pentru ca ei să le apuce. Într-o zi, pe cînd mă pregăteam să arunc o bucată de pîine puţin mucegăită, acelaşi călugăr mi-a spus că la Athos descoperise că, prăjind-o, ea putea fi mîncată în întregime. Faptul că Hristos a spus ucenicilor Săi să strîngă fărîmiturile ce au rămas după minunea multiplicării pîinilor „ca să nu se piardă ceva“ (Ioan 6, 2-14) l-a uimit profund pe părintele Sofronie (cf. Luca 9, 10-17; Matei 14, 14-21; Marcu 6, 34-44).

\r\n

Bucuria celui care dăruieşte

\r\n

Sfîntul Siluan destăinuie: „Într-o zi de Paşti, după Vecernia săvîrşită în biserica cea mare a Maicii Domnului Mijlocitoarea, mă întorceam acasă de la moară. Pe drum se afla un muncitor. Cînd m-am apropiat de el, mă rugă să-i dau un ou. Nu aveam, dar m-am întors la mînăstire, am luat două ouă de la părintele meu duhovnicesc şi i-am dat unu muncitorului. El îmi spuse: «Suntem doi». Atunci, i-l dădui şi pe celălalt, şi pe cînd mă depărtam de el, am început să plîng de milă pentru toţi cei care sunt săraci şi mi-a fost milă de lumea întreagă şi de toată făptura.“

\r\n

„Altă dată, tot de Paşti, pe cînd mergeam de la poarta principală a Mînăstirii către clădirile Schimbării la Faţă, văzui alergînd şi venind către mine un băieţel de aproximativ patru ani cu o înfăţişare veselă – harul dumnezeiesc veseleşte copiii. Aveam un ou şi i-l dădui. Acest lucru i-a făcut plăcere şi se întoarse alergînd către tatăl său pentru a-i arăta cadoul său. Şi pentru acest fleac, eu am primit de la Dumnezeu o imensă bucurie. Am resimţit o dragoste pentru fiecare făptură a lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt a răsunat în sufletul meu. Întors acasă, m-am rugat îndelung cu lacrimi, din milă pentru întreaga lume.“

\r\n

Nu era chiar un „fleac“, căci rînduiala Mănăstirii “Sfîntul Pantelimon“, după cum o descrie părintele Sofronie, consta în două mese pe zi: orez şi varză la prînz şi varză şi orez seara, şi un ou la Paşti.

\r\n

Pe cînd părintele Sofronie trăia în sihăstrie, fiecare frunză comestibilă era apreciată şi fiecare picătură de apă potabilă era preţioasă (cît priveşte apa nepotabilă, el nu ducea lipsă, căci ea se infiltra prin plafonul grotei sale). El păstră această atitudine chiar şi în Anglia, în lumea occidentală a supraconsumului. Risipa era pentru el un păcat teribil. El termina totdeauna conţinutul paharului său, bînd apa cu mici înghiţituri, mulţumind în mod vizibil lui Dumnezeu pentru fiecare picătură. De cîte ori nu ne-a avertizat să nu risipim electricitatea!

\r\n

Fără dorinţă de posesie excesivă

\r\n

Dacă am publica toate dojenirile lui, făcute cîteodată pe un ton sever, lumea l-ar considera foarte strict dacă nu ar şti ce părinte iubitor şi îngăduitor era cu noi. Dezvoltînd viaţa comunităţii noastre, el preda şi practica economia şi ecologia. (Comitetul nostru voia să evite acest cuvînt, dar părintele Sofronie îl folosea des cînd făcea referire la construirea unei clădiri noi sau la lucrările de amenajare grădinii). Cuvintele lui sunt valabile, de asemenea, într-un sens mai larg: „Acum, aş dori să vă vorbesc vouă tuturor, fraţii mei, şi vouă tuturor, surorile mele, despre faptul că intrăm într-o fază a vieţii noastre cu mult mai exigentă ca mai înainte, ţinînd cont că se lărgeşte comunitatea noastră. Dacă Dumnezeu ne dă acum un loc suplimentar, vă cer să faceţi efortul de a utiliza cît mai bine posibil pe plan material şi spiritual acest dar al proniei dumnezeieşti. (…) Dacă nu avem nici o dorinţă pătimaşă de posesiune, atunci trăim altfel în mînăstirea noastră. Totul ne aparţine, dar nimic nu este al nostru, cu alte cuvine, nu există nici o patimă.“

\r\n

Deşi perspectiva sa se plasa pe mai multe niveluri (psihologic, economic etc.), ea rămînea întotdeauna teologică. De exemplu, dacă monahii sunt chibzuiţi, nu abuzează de darurile primite; aşadar, ei au nevoie mai puţin de a exercita lucrări bănoase şi, în consecinţă, au mai mult timp pentru a se dedica rugăciunii, ceea ce reprezintă adevărata lor sarcină. Dacă risipim ceva ce fratele nostru a produs, risipim munca lui, păcătuind nu numai faţă de el, ci şi faţă de cei cu care nu am împărţit acel bun. Dacă, în ecologia noastră domestică, nu tratăm fiecare lucru ca un dar de la Dumnezeu, păcătuim faţă de Dumnezeu. Nu există mici economii: părintele Sofronie ne spunea că pe măsură ce irosim beţe de chibrit, sfîrşim prin a irosi o întreagă corabie. Avea această atitudine atonită, conform căreia încăperea unde locuim trebuie să fie simplă şi mobilată sărăcăcios, şi că tot ce este preţios, luxos, din aur etc. este pentru biserică, unde este slăvit Dumnezeu. Am trăit mulţi ani într-o chilie ce măsura mai puţin de trei metri pe trei, şi el era surprins să constate că aveam destule lucruri pentru a fi dezordine…

\r\n

Putem la fel să irosim tratînd fără nici un respect lucrurile materiale. Părintele Sofronie purta cu grijă obiectele, atingea materialele destinate veşmintelor liturgice cu delicateţe şi recicla tot, în limita posibilului. Există atîtea exemple în acest sens, încît a face o listă a lor ar fi ceva caricatural.

\r\n

„Prefer o anumită pierdere, decît certuri“

\r\n

O să vă povestesc doar o scurtă anecdotă pentru a ilustra simţul său pentru respectul faţă de materie. Într-o zi, la el acasă, după ce terminase lucrul său de pictură, îi mai rămăsese o picătură de vopsea roşie pe pensulă. Decît să spele pensula, el căută mai degrabă cum să folosească acest rest de culoare. În cele din urmă, aşeză picătura de vopsea pe un întrerupător, pentru a indica poziţia „aprins“.

\r\n

Unul dintre lucrurile cele mai preţioase care mi-au rămas de la părintele Sofronie este o felicitare de aniversare „reciclată“. Pe plic (cu cîtă grijă deschidea el scrisorile!), el ascunsese propriul său nume, desenînd cîteva curbe decorative foarte drăguţe. Partea ilustrată a felicitării fusese separată de partea pe care se scrie în mod obişnuit, şi pe verso el îmi scrisese mesajul său.

\r\n

O altă învăţătură, a Sfîntului Dorotei de Gaza, la care se raporta adesea părintele Sofronie era următoarea: „În orice lucru vă găsiţi, chiar şi urgent şi serios, nu vreau să acţionaţi cu încordare şi frămîntare, ci fiţi pe deplin convinşi că orice lucru săvîrşiţi, mare sau mic, nu e decît a opta parte din ceea ce noi căutăm, în timp ce a-şi păstra calmul, chiar dacă în fapt se ajunge şi la lipsuri în timpul lucrului, reprezintă jumătate sau patru optimi din scopul căutat. (…) Nu vă faceţi niciodată nedreptate nici vouă înşivă, nici celorlalţi, ci mai degrabă să fie lăsat acel lucru şi să nu mai fie făcut deloc, decît să vă tulburaţi unii cu alţii. Altminteri, pierdeţi jumătate (…) săvîrşind doar o optime, ceea ce este evident necugetat.“

\r\n

Matematica aici m-a lăsat tot timpul perplexă, dar asta n-are importanţă! Esenţialul este că a face un lucru, chiar şi bun, poate fi dăunător, dacă nu este făcut în duhul poruncilor. „Prefer o anumită pierdere, decît certuri“, îmi spunea odată părintele Sofronie. Într-o familie, dacă avem puţin grijă, putem să

\r\n

evităm cumpărăturile ce nu sunt „ecologice“, dar nu, spre exemplu, cu preţul epuizării părinţilor. Cîteodată, să cumperi o masă semipreparată, în plastic, adusă de departe şi implicit mai scumpă…, poate fi o necesitate.

\r\n

Dacă trăim potrivit teologiei noastre, viaţa noastră în această lume devine pînă în cele mai mici detalii calea către lumea veşnică, netrecătoare.

\r\n

„Cel de-al doilea mod de cunoaştere începe cu rugăciunea curată şi cu darul săvîrşirii minunilor. Integrîndu-se în curentul voinţei Tatălui, sfinţii, asemenea Fiului lui Dumnezeu, săvîrşesc minuni şi se fac părtaşi (2 Petru 1, 4; 1 Corinteni 9, 23) şi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 3, 9) la actul creaţiei lumii (cf. Ioan 5, 17).“

\r\n

Sœur Magdalen, „Dieu nous a donné toutes choses“, din revista Buisson ardent, Cahiers Saint Silouane l’Athonite, nr. 20, Cerf, Paris, 2014, pp. 41-50; traducere de Ionuţ Aurelian Marinescu

\r\n

Sursa : http://ziarullumina.ro./

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *