Icoana cea mai credibilă a lui Hristos în lume

Cum rostul icoanei este să fie fereastră prin care în lumea noastră pătrunde lumina de dincolo, harul dumnezeiesc, este oare de mirare că în prezența oamenilor duhovnicești simțim cel mai deplin, aș spune că Îl contemplăm efectiv, pe Dumnezeu tangibil prin „transparența” încărcăturii duhovnicești din om? Astfel încât putem spune că omul duhovnicesc este icoana cea mai credibilă a lui Hristos în lume.

are să fie distincția fundamentală dintre noi, ortodocșii, și secular-umaniștii îngrijorați de cultivarea valorilor creștine în școală? Faptul că nu pot concepe, sărmanii, existența unui model dumnezeiesc al omului. Ce termen de comparație încape, însă, între modelul umanității la noi și la ei, cei care se legitimează, paradoxal, tocmai prin preocupările lor privind omul? Cum arată, ne putem întreba sincer, omul împlinit în sensul umanismului promovat de aceștia? Pentru că al nostru este vizibil prin toate icoanele – este sfântul – exemplificare practică a învrednicirii cât se poate de concrete de a ne apropia cu făptuirea și viața de Model!

În timp ce umanismul secular așează exclusiv în om cheia înțelegerii omului, noi, ortodocșii, o vedem ca pe o Taină în relație cu Hristos, omul-Dumnezeu. Astfel că războiul acestor umaniști, care nu se sinchisesc de om în relație cu rațiunile dumnezeiești cultivate în el încă dintru început și chemate la realizare prin conlucrare – unire cu Dumnezeu-omul (Cel mai în măsură să ne învețe să fim oameni, a I se vedea viața, oare ce anume I se poate reproșa?) și care propun o realizare a umanului în termeni de auto-nomie și nu de theo-nomie, lovește în însăși lucrarea Tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu în virtutea căreia primim chemarea sfântă de a păși pe urmele Lui. Anathema! acestora, tocmai în duhul Duminicii Trimfului Ortodoxiei și al cinstirii icoanelor.

Cercându-L pe Hristos cu un ban pe care se găsea chipul Cezarului acelei vremi, „dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21) este răspunsul primit de ispititorii acelui veac, și prin ei, și de cei de acum. Cu alte cuvinte, ceea ce poartă efigia Împăratului roman, al Împăratului roman este, iar ceea ce poartă efigia Împăratului ceresc, al Împăratului ceresc este. Noi, oamenii, oare a cui efigie (chip) purtăm până la capătul veacurilor dacă Geneza ne descoperă limpede că suntem făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26)?

Și, astfel, ajungem să vorbim despre chipul (imaginea, icoana) lui Dumnezeu din om care ni se descoperă la Facere, chip care este punctul de plecare al devenirii noastre întru asemănare pe drumul câștigării sfințeniei. Altfel spus, fiecare om venit la existență, ca purtător al chipului lui Dumnezeu în sine prin natura umană exprimată în existența concretă a persoanei, este în sine o icoană a lui Dumnezeu. Dar o icoană care are de crescut toată viața spre cât mai deplina asemănare cu Dumnezeu, prototipul său. Așa cum păcatul poate desfigura și altera realizarea concretă a aceastei icoane în om, caricaturizând și sluțind trăsăturile sădite de Dumnezeu, creșterea duhovnicească poartă această icoană până la înălțimea asemănării ultime cu prototipul său. Iar cum rostul icoanei este să fie fereastră prin care în lumea noastră pătrunde lumina de dincolo, harul dumnezeiesc, este oare de mirare că în prezența oamenilor duhovnicești simțim cel mai deplin, aș spune că Îl contemplăm efectiv, pe Dumnezeu tangibil prin „transparența” încărcăturii duhovnicești din om? Astfel încât putem spune că omul duhovnicesc este icoana cea mai credibilă a lui Hristos în lume.

Ce fel de triumf al Ortodoxiei se cuvine atunci să sărbătorim în adâncul sufletelor noastre nu o duminică pe an, prima din Postul Mare, ci zi de zi și clipă de clipă? Triumful icoanei-chip al lui Dumnezeu „scrise” în structura noastră lăuntrică, bucuria, izbăvirea, darul de neprețuit al drumului posibil către asemănarea cât mai deplină cu modelul meu omenesc, Dumnezeu-omul. Două mii de ani de trăire ortodoxă și sângele martirilor Bisericii fac ca astăzi să avem posibilitatea să ne întâlnim cu creștinismul autentic prin viața Bisericii – și aceasta în pofida tuturor neputințelor atât de prompt sancționate de unii și de alții. Minunea este că și astăzi avem mărturie în lume despre cum să ne mântuim, aceasta este misiunea și cultivarea Bisericii.

Orice cultivare a unui copil pe acest drum binecuvântat al devenirii sale întru mai deplina sa asemănare cu Dumnezeu-omul se face triumful (netriumfalist! ci smerit, al) chipului – icoanei dumnezeiești din noi – asupra pervertirii idolatre și a decăderii lăuntrice. Aici este, dragi părinți, miza ocrotirii posibilității de a se bucura copiii, de la vârsta copilăriei, a inocenței, a curăției neagresate încă de mizeria cu care exercițiul prost al libertății adulților a infestat lumea, de privirea iconică, de bucuria rugăciunii și tinderii lăuntrice către Cer, în toată onestitatea lor lăuntrică neparazitată încă de ideologiile și coșmarurile celor maturi.

Este însă și această zbatere de azi o cernere specifică vremurilor pe care le ducem… Ce răspundem?

Pr. Răzvan Ionescu

www.doxologia.ro