Iertarea păcatelor depinde de noi

„Dacă nu poți dobândi desă­vârșirea virtuților prin nimicirea tuturor viciilor, depune grijă pioasă pentru mântuirea altora. Și dacă te plângi că nu ești bun pentru această treabă, îți vei putea acoperi păcatele prin dragostea de oameni.

Dacă slăbiciunea minții tale te face neputincios și în aceasta, cere cu umilință ajutorul sfin­ților pentru vindecarea rănilor tale. În sfârșit, oricine poate spune cu umilință: Păcatul meu l-am mărturisit și nedreptatea mea n-am ascuns-o, ca prin această mărturisire să merite a adăuga: Și tu ai iertat impietatea inimii mele. Iar dacă ți-e rușine să-ți dezvălui păcatele în auzul oamenilor, nu înceta de a le mărturisi prin rugăciuni Celui ce nu i se poate ascunde nimic: Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut». El ne vindecă fără să spună și altora greșelile noastre. El ne iartă fără să ne mustre pentru ele. Și după acest ajutor atât de sigur și de repede, mărinimia divină ne dă și alte ajutoare, potrivit liberei noastre voințe, făcându-ne să măsurăm cu sentimentele noastre iertarea păcatelor, când spunem: Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Așadar, cine dorește să ajungă la iertarea păcatelor sale să caute să se supună acestor cerințe.

Pe nimeni inima lui împietrită să nu-l îndepărteze de la leacul mântuitor și de la izvorul dragostei, fiindcă oricât vom să­vâr­și toate acestea, nu vor fi de ajuns pentru ispășirea greșelilor noastre, dacă nu le-au nimicit bunătatea și iertarea Domnului. Acesta, când a descoperit în noi semne de simțăminte religioase arătate cu gând rugător, răsplă­tește cu cea mai mare dărnicie micile și firavele noastre dovezi de credință. El ne spune: Eu, Eu sunt Acela Care șterge păcatele tale și nu-și mai aduce aminte de fărădelegile tale». Cine se va strădui către această stare despre care am vorbit va dobândi, prin posturi zilnice și prin subjugarea totală a inimii și a trupului, harul iertării, fiindcă, precum este scris: fără vărsare de sânge nu este iertare. Și pe bună dreptate. Căci Trupul și sângele nu pot moșteni împă­ră­ția lui Dumnezeu.

De aceea, cine vrea să oprească sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu de la vărsare de sânge, fără îndoială că este lovit de acel blestem al lui Ieremia: Blestemat să fie cel ce oprește sabia sa de la sânge. Aceasta este sabia care, vărsând acel sânge dăunător prin care se însuflețește materia păcatelor, taie și aruncă tot ce întâlnește trupesc și pământesc în sufletul nostru, făcând să trăiască în Dumnezeu cei cu viciile nimicite și să aibă virtuți duhovnicești. Astfel nu va mai plânge în amintirea greșelilor din trecut, ci în nădejdea bucuriilor viitoare, gândindu-se nu atât la relele trecute, cât la bucuriile viitoare, va vărsa lacrimi nu întristat de păcate, ci însuflețit de bucuria veșniciei, căci, uitând cele din trecut, adică viciile trupești, va tinde către cele ce sunt înainte, adică spre darurile și virtuțile duhov­nicești.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Pinufius, Cap. VIII, 6-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 660-661

www.ziarullumina.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *