Împăraţi, nu dictatori; Apostoli, nu trădători

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

În fiecare an, pe 21 mai/3iunie, creştinătatea cinsteşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, ca pe nişte Apostoli ai creştinismului. Anul acesta este un an jubiliar: se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan. Asemenea Sfinţilor, documentul are semnificaţie istorică, contemporană, provocatoare şi europeană.

\r\n\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

Motivele pentru care cei doi sunt cinstiţi ca nişte Apostoli sunt numeroase. Încerc o trecere rapidă în revistă a câtorva, care au avut un impact major asupra creştinismului. Sf. Elena a găsit lemnul Sf. Cruci pe care a fost Răstignit Domnul (de aceea a fost supranumită şi Elena Crucii) şi a iniţiat construcţia câtorva biserici în locurile de importanţă maximă: Mormântul de la Ierusalim, Bethleem, Muntele Măslinilor (locul unde Hristos ne-a învăţat „Tatăl nostru“) etc. Dar ea a fost şi sfetnicul creştin al fiului ei, Împăratul Constantin, supranumit cel Mare.

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

La rândul său, acesta a pus bazele unei relaţii de dialog între Biserică şi autorităţile lumeşti, la vremea aceea imperiale. Astfel, adoptând o poziţie de toleranţă religioasă, contrară mentalităţilor vremii, a dat celebrul Edict de la Milan (313) prin care creştinismul era scos din rândul religiilor ilegale. Apoi s-a preocupat îndeaproape de lucrările Sinodului I Ecumenic, care a stabilit calitatea divino-umană a Mântuitorului. Dincolo de evlavia sa, Împăratul avea şi un motiv administrativ: nevoia de pace socială şi armonie, întrucât polemicile dintre taberele adverse ajunseseră la cote problematice.

\r\n

Prin toate acestea şi multe altele, cei doi Sfinţi Împăraţi au pus, practic, bazele dezvoltării ulterioare a civilizaţiei creştine. Dar şi atunci, ca şi acum, s-au găsit destule voci care să critice activitatea şi importanţa acordată. Motivul este unul simplu: creştinismul, prin valorile propovăduite, deseori deranjează. Însă multe dintre acuze (dacă nu cumva toate) au consistenţa unei găuri de covrig, deoarece nu poţi acuza binele că doreşte răul.

\r\n

Bunăoară, se susţine că, de fapt, creştinismul este invenţia dictatorială a lui Constantin cel Mare. Dincolo de faptul că ipoteza seamănă izbitor de tare cu teoria „religia, ca metodă de control“ nu-ţi rămâne decât să mori de râs, nu alta. Mă întreb, până la el, de ce or fi murit milioane de creştini timp de trei secole? Dar iniţiativele de dinaintea lui Constantin ce rost au mai avut? Nerva (96-98), Alexandru Sever (225-235), Filip Arabul (224-249), Gallienus (260-268) stau mărturie şi azi că, uneori, dorinţa de a face bine este acuzată, securistic, de dictatură.

\r\n

Dar avem şi chestiuni mai serioase, ca de exemplu relaţia Biserică-Stat (autorităţi). Dacă Împăratul a înţeles că creştinismul are un important rol social, alţii (contemporani chiar) au răstălmăcit această viziune. Iată cum.

\r\n

Unii susţineau că Împăratul a fost şmecher şi s-a folosit de Biserică în scopuri electorale, bazându-se greşit pe nişte accidente ulterioare, reale dar de nedorit în relaţia bizantinilor cu clerul. Teoria asta s-a propagat până în zilele noastre, căci unii se arată foarte iritaţi de orice încercare de cooperare între autorităţi şi Biserică.

\r\n

Alţii s-au gândit ei că, de fapt, Biserica a profitat de aşa-zise slăbiciuni evlavioase ale Împăratului, şi şi-a cam asumat rolul de „Stat în Stat“. Teoria apare şi astăzi în criticile anticlericale.

\r\n

Mai mult, Sfinţii Împăraţi au demonstrat că autoritatea statală se poate desăvârşi ea însăşi, când reprezentanţii ei împlinesc binele, dreptatea şi iubirea. Astăzi, când ne încăpăţânăm să susţinem că autoritatea trebuie să fie „laică“, ajungem într-o fundătură: negând posibilitatea şi chemarea la sfinţenie a autorităţilor, le dăm şansa de a deveni opusul. După care ne mai întrebăm naiv de ce ne conduc prost.

\r\n

Mai vreţi un exemplu? Constantin şi Elena au înţeles bine valoarea pro-life a creştinismului. Astăzi însă, avem de-a face cu susţineri ale morţii culmea, în numele vieţii. Recentele critici aduse iniţiativei europene „Unul dintre noi“ (care doreşte stoparea crimei embrionare, în numele progresului ştiinţific) mi se par concludente pentru mentalităţi egolatre de tipul „te ucid pe tine, ca să mă salvez pe mine“.

\r\n

Ceea ce mi se pare însă grav, de-a dreptul, este că astăzi, Europa, în mare parte fostă Imperiu Roman de Apus şi de Răsărit, se face că plouă şi îşi neagă rădăcinile creştine. În schimb, cultivă discriminarea pozitivă a unor valori reprezentate de grupuri minoritare sau interese financiare (vezi recenta întâlnire între Angela Merkel şi papa Francisc). Ajungem astfel, la un paradox: în numele toleranţei, Europa trădează creştinismul.  Curat anti-apostolat creştin.

\r\n

Prin urmare, se cuvine a actualiza o celebră întrebare a unui european (Sienkiewicz): Quo vadis, Europa?

\r\n

PS. Legăturile noastre cu Constantin cel Mare sunt dovedite chiar şi de numele oraşului Constanţa, care este denumit după numele surorii Împăratului: Constantiana.

\r\n

autor: Pr. Eugen Tănăsescu  

\r\n

 sursa: www.adevarul.ro

\r\n\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *