Începutul unei frumoase prietenii cu Dumnezeu

Martie, cea de a treia lună a acestui an omagial euharistic (2014), cuprinde cinci duminici. Foarte succint, voi aborda, precum am anunțat, fiecare pericopă ce se va lectura din Sfânta Evanghelie, spre a desluşi noi înţelesuri ale sfintei spovedanii şi ale sfintei împărtăşanii. Pentru că spaţiul editorial este limitat, avertizez, dintru început, cititorul, că voi da doar trimiterea scripturistică la fiecare pasaj, nu textul integral, astfel încât este necesară lectura din Biblie a acestuia, înainte de a zăbovi asupra tâlcuirilor.

\r\n

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, lectura se face din Evanghelia după Matei (6, 14-21), primul verset fiind: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Este esenţial a înţelege că nu se poate spovedanie fără iertare, că a ierta este verbul care ne pune în mişcare, cu adevărat, pe calea pocăinţei. A căuta iertarea lui Dumnezeu fără a căuta ca tu însuţi să ierţi pe celălalt este ca şi cum ai vrea să te urci în autobuzul care trece prin faţa casei, dar fără ca să te dezlegi de gardul vecinului, de care te-ai legat cu încrâncenare. Nici vindecarea noastră de patimi sau de păcate nu se poate dobândi dacă nu iertăm. Prin neiertare, noi rămânem într-o legătură nesănătoasă cu oamenii şi nu creăm premisele spre a ne dobândi libertatea deplină. Mai ales este nevoie să insistăm asupra greşelilor celor care în copilărie ne-au făcut vreun rău, cu sau fără voie. Iar faptul că suntem chemaţi a ne arăta Tatălui ceresc „în ascuns” (v. 18) ne trimite cu gândul la relaţia euharistică pe care o avem cu Hristos Domnul, Cel primit în noi prin chipul văzut al pâinii şi al vinului din linguriţă, dar şi în chip nevăzut. Relaţia cu Dumnezeu se consumă în primul rând în „ascunsul” nostru, precum bucatele sunt mistuite în pântecele nostru. De aceea nu poate omul să fie viu fără a se împărtăşi, ci doar rămâne într-o relaţie exterioară cu Dumnezeu, chiar şi dacă s-ar bucura din plin de bunătăţile Sale din lume. Evident, această relaţie interioară se cultivă şi prin milostenie discretă, prin postire nefăţarnică sau, mai ales, prin rugăciune continuă.

\r\n

***

\r\n

Următoarea duminică, prima a Postului Mare, numită şi a Ortodoxiei, ne trimite la un fragment din cea de a patra Evanghelie (Ioan 1, 43-51). Filip îl aduce pe Natanael la Iisus, prezentat şi ca „fiul lui Iosif din Nazaret” (v. 45). Deşi Natanel are o primă reacţie de neîncredere – „din Nazaret poate fi ceva bun?” (v. 46) – el acceptă invitaţia şi dă curs îndemnului „vino şi vezi” (v. 46). Faptul că Iisus îi spune pe nume înainte de a se prezenta şi îi arată că îl cunoaşte pe Natanael de când „era sub smochin” (cf. v. 48) poate fi tâlcuit prin aceea că omul este chemat să iasă de la izolarea adusă de păcat la comuniunea cu Dumnezeu şi semenii. Primii oameni şi-au acoperit cu frunze de smochin goliciunea şi s-au ascuns. Şi noi, când păcătuim, ne vedem goliciunea – că „ţărână suntem” – şi avem tendinţa de a ne ascunde. Dumnezeu este Cel care ne vede şi ne cunoaşte chiar şi în această cădere a noastră, chemându-ne la El prin câte un Filip. Venind la spovedanie, renunţăm la frunzele de smochin ale traiului în păcat şi, deşi adesea cu îndoială (cu inima strânsă), ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu aşa cum suntem. Dacă avem această onestitate şi nu suntem vicleni, vom avea încredinţarea că Dumnezeu Însuşi ne primeşte şi ne vorbeşte prin duhovnicul din faţa noastră. După spovedanie, „mai mari vom vedea” (v. 50), adică ne vom împărtăşi cu sfintele taine, în timpul Liturghiei în care putem vedea „cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (v. 51). Euharistia ne învaţă a nu ne mulţumi doar cu a ne curăţi de păcate şi a dobândi virtuţile, ci la a ne înălţa tot mai mult pe Scara Cerului (pe care „suie şi coboară îngerii”), acolo unde este patria după care tânjeşte inima noastră.

\r\n

***

\r\n

În următoarea duminică, a doua din Postul Mare, avem două pericope evanghelice: una, despre vindecarea slăbănogului din Capernaum (Marcu 2, 1-12), cealaltă, a Ierarhului, adică a Sf. Grigorie Palama (Ioan 10, 9-16). Din prima aflăm că pe un paralitic adus cu greu în faţa Sa, Hristos îl iartă de păcate, iar vindecarea trupească vine ulterior, doar ca să întărească şi să adeverească cealaltă vindecare. Adesea omul vine la spovedanie spre a rezolva o problemă concretă – un necaz, o boală, o suferinţă sufletească. Dar puţini chiar au această conştiinţă că se vine spre a primi iertare de păcate, lucrul cel mai de preţ. Celelalte „se adaugă nouă”, pe măsura şi funcţie de un folos pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte pentru fiecare dintre noi. Analogia dintre vindecarea prin spovedanie şi cea care se face printr-un medic al trupului sau al sufletului, merge până la un punct. Orice vindecare din medicină ţine omul tot în această lume, tot în cele create. Vindecarea primită de la spovedanie vine să dezlege omul de cele create, de cele lumeşti, şi îi dă libertatea de a se lipi de cele dumnezeieşti.

\r\n

Cea de a doua pericopă ni-L înfăţişează pe Mântuitorul ca fiind Păstorul cel bun, Care „îşi pune sufletul pentru oile sale” (v. 11). El îşi pune viaţa pentru noi pentru ca noi să ne hrănim cu trupul şi cu sângele Său. El nu vine să ne rupă de viaţă, să fim încrâncenaţi, trişti, morbizi… Căci Domnul a venit ca oamenii „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (v. 10). Dar nu putem opta pentru Viaţa care este Hristos până nu înţelegem că această viaţă este, de fapt, o moarte pe care o tot gustăm în fiecare clipă, până nu ne săturăm a tot căuta să umplem golul din fiinţa noastră cu roşcovele acestei lumi. Ne împărtăşim pentru că ne-am săturat să tot gustăm moartea. Ne împărtăşim pentru că vrem să înviem la adevărata viaţă.

\r\n

***

\r\n

Tot despre viaţa pe care suntem chemaţi a o lepăda ne vorbeşte şi Evanghelia duminicii numite a Sfintei Cruci (Marcu 8, 34-38). Lepădarea de sinele nostru este lepădarea nu numai de ceea ce am fost învăţaţi sau am ales să devenim – robi păcatului -, ci şi lepădarea a tot ceea ce credem noi că ne protejează în faţa lumii. De când suntem copii, găsim, conştient sau nu, formule prin care să „facem faţă” la provocările unei lumi care adesea ne oferă ură, violenţă, care ne răneşte în multe chipuri. Platoşa aceea – protectoare până la un moment – devine o povară. Ne este frică să o lepădăm pentru că am fi vulnerabili. Dar Dumnezeu tocmai în cele vulnerabile, slabe, neputincioase, poate veni. De aceea, la spovedanie e bine să ne arătăm toate slăbiciunile, nu vreo virtute oarecare. Doar aşa trupul nostru devine o cruce asumată. Iar prin împărtăşanie trecem de la răstignire la înviere. Căci în durerea noastră noi conştientizăm corect relaţia cu lumea, pe care nu o mai percepem drept hrană a fiinţei noastre, ci ca pe ceea ce ne desparte de Izvorul vieţii. Şi astfel dăm voie lui Hristos să vină la noi „întru slava Tatălui” (v. 38), iar slava aceasta – adică harul sau energiile necreate – devin hrană a noastră.

\r\n

***

\r\n

Cea de a cincea duminică a lunii martie ne vorbeşte despre vindecarea fiului lunatic (Marcu 9, 17-32) şi ne redă şi un pasaj din Predica de pe munte (Matei 4, 25; 5, 1-12). La spovedanie putem veni chiar şi cu atitudinea tatălui acelui copil demonizat (lunatic): „de poţi ceva…”, respectiv, „cred, ajută necredinţei mele”. E un început al drumului nostru spre Dumnezeu, al relaţiei noastre cu El. Puţina noastră bunăvoinţă, onestitatea sunt cele care contează, chiar şi dacă venim la Dumnezeu ca la ultima soluţie. Iubirea Lui ne cuprinde aşa cum suntem şi cum putem fi, iar spovedania devine început de drum. Cum sună o replică dintr-un film celebru: este „începutul unei frumoase prietenii”.

\r\n

Cealaltă pericopă ne arată că fericirea autentică nu se înscrie în logica acestei lumi. Că a fi fericit înseamnă, în fond, a fi cu Cel ce ne poate ferici. Că a fi cu Hristos înseamnă a fi urâţi de cele ale lumii. De aceea, atunci când ne împărtăşim, spunem că „avem ispite”. Faptul că suntem zgâlţâiţi, că ies din noi răutăţi care poate înainte nu se manifestau (sau nu la acea intensitate) nu înseamnă că am greşit împărtăşindu-ne (atâta vreme cât avem de la un duhovnic dezlegare). Ci asta înseamnă că trecem cumva prin starea aceea pe care a încercat-o copilul lunatic: diavolul l-a zguduit, dar a ieşit din el. Noi să avem încredere atunci că suntem pe punctul de a fi scoşi de sub influenţa acestor duhuri ale întunericului ce nu suportă Lumina. Că devenim, astfel, „fii ai Luminii” şi „lumină a lumii”, care „luminează tuturor celor din casă”. Prietenia cu Dumnezeu ne aduce mulţi neprieteni, dar ne şi lărgeşte inimile, astfel încât să-i putem cuprinde pe toţi, pe cei ce ne urăsc ca şi pe cei ce ne iubesc. Dar asta poate numai inima spovedită şi înnoită de euharistie.

\r\n

pr. Constantin Sturzu

\r\n

Sursa: www.doxologia.ro