Influenţa Bisericii în viaţa omului-Mitropolitul Atanasie de Limasol

Aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri despre influența Bisericii în viața omului, despre rolul ei în societatea în care trăiește omul astăzi. Să vedem dacă avem nevoie de Biserică, dacă ea îi este de folos sau nu omului sau, pur și simplu, dacă ea reprezintă un refugiu pentru nevoile lui spirituale sau doar o evadare din viața de zi cu zi.

În zilele noastre auzim foarte des acest slogan care ne îndeamnă să fim toleranți și să nu facem diferențe pe bază de religie, naționalitate sau mai știu eu ce. Ca și cum religia ar fi ceva care îl așează pe om în niște limite care nu sunt frumoase și nici bune. De asemenea, Evanghelia este văzută ca ceva depășit de care va trebui să ne îndepărtăm încet, încet pentru a putea fi și noi oameni moderni, pentru a fi conform vremurilor moderne în care trăim. Ni se spune că, dacă există prea multe diferențe, atunci nu mai există înțelegere între oamenii din Biserică, ceea ce îi face pe aceștia oameni fanatici, cu mentalitate retrogradă, oameni care acționează cu fanatism, care nu văd decât înainte, oameni cu ochelari de cai în gândire și în comportamentul lor din viața de zi cu zi.

Despre acest subiect aș dori să spun câteva lucruri, pentru a vedea dacă, într-adevăr, Biserica acționează în acest fel, și dacă Biserica este ceva peste care trebuie să trecem. Pentru că, dacă Biserica creează oameni fanatici, oameni cu vederea îngustă, atunci, sigur, nu doar că trebuie s-o ignorăm , dar trebuie chiar să o facem să dispară, fiindcă, asemenea fenomene, în vremea noastră, sunt de neacceptat. Ca s-o luăm cu începutul, trebuie să vedem, mai întâi, care este învățătura Bisericii și dacă această învățătură promovează fanatismul și caracterul retrograd al membrilor săi. Să vedem dacă nu cumva Biserica îi limitează pe oameni la individualismul lor și nu îi lasă să primească alteritatea, mai ales, desigur, atunci când celălalt nu este creștin, ci este de altă religie, din altă țară, care vorbește o altă limbă și aparține altei culturi. Dacă Evanghelia și învățătura Bisericii astfel de oameni creează, atunci, desigur, avem o problemă. Însă, ia să aruncăm o privire și să vedem dacă lucrurile stau într-adevăr astfel. Ceea ce trebuie să spunem, mai întâi, este că există o mare diferență între religie și Biserică, pentru că Biserica nu este religie. Religia este o construcție ideologică omenească, creată de către om pentru a răspunde nevoilor religioase ale lui, căutărilor și superstițiilor pe care acesta le are. Religia este o mișcare a omului în încercarea lui de a-L împăca pe Dumnezeu. Religia vrea să-l facă pe Dumnezeu prietenul omului. Pe Acel Dumnezeu pe care oamenii și-l imaginează mânios, supărat, nervos, poate, pe om, omul făcând mereu ceea ce crede de cuviință pentru a-l îmbuna. De aceea, omul îi aduce jertfe, ține ritualuri, în fine, face tot ceea ce crede că trebuie făcut pentru a-L îmbuna pe Dumnezeu pentru ca Acela să nu se ,,enerveze” și să-i pedepsească pe oameni cu boli, catastrofe naturale ori altceva asemenea. Religia îl vede pe Dumnezeu ca pe o existență înfricoșătoare care nu urmărește decât să-l pedepsească și să-l distrugă pe om. Există percepția conform căreia Dumnezeu îi ia pe oameni aproape de el, de exemplu, atunci când aceștia sunt oameni buni. Spunem adesea: ,,Iată, ce om bun! De aceea l-a luat Dumnezeu”. Atunci, să fim răi ca să nu ne ia Dumnezeu! Cine vrea ca să îl ia Dumnezeu așa de repede și să mai și sufere? Sau, se mai spune: ,,Dumnezeu l-a iubit foarte mult și l-a luat lângă El”. ,,Ei, de asemenea dragoste mă lipsesc”. Sau: ,,De ce să-l iubească pe copilul meu și să-l ia lângă El și să nu iubească copilul altcuiva…?”. Religia îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind nemilos, dur, fără sentimente, iar omul trebuie să facă tot ce poate pentru ca, acestui balaur care se numește ,,Dumnezeu”, să-i dea jertfa care i se cuvine ca să-L liniștească, precum balaurul Sfântului Gheorghe care, în fiecare an mânca câte un om, iar oamenii trebuia să-i pregătească în fiecare an pe câte cineva.

În Biserică, însă, lucrurile stau cu totul altfel. În Biserică nu Dumnezeu este cel care trebuie îmbunat și vindecat ci omul. Obiectul Bisericii nu este un Dumnezeu care trebuie ,,îmblânzit”, înduplecat, ci este omul care, cu adevărat, are nevoie să fie tămăduit. Din acest motiv, Biserica nu are nici cea mai mică îndoială cu privire la dragostea Lui Dumnezeu pentru om. Iar dragostea lui Dumnezeu pentru om este un dat. Cel care are nevoie de vindecare nu este Dumnezeu ci omul. În Biserică, cel care suferă, ,,bolnavul”, este omul. El este cel care are nevoie de îngrijire, de vindecare, cel care trebuie să fie educat în valorile creștine. Așadar, este foarte important să facem această distincție. Spun aceste lucruri pentru a arăta că, față de om – care este obiectul asupra căruia Biserica își exercită lucrarea sa – Biserica are o conduită terapeutică, iar acest lucru are urmări pozitive concrete. Iar aceste urmări sunt în acord cu învățătura Evangheliei. Poate un om al lui Dumnezeu, un creștin, să fie fanatic? Poate un om al Evangheliei să fie limitat la individualism și la egoismul său, de vreme ce fundamentul vindecării sale interioare este smerenia? Căci Evanghelia stabilește ca element de bază al apropierii omului de Hristos smerenia. Ce înseamnă smereni? Smerenie înseamnă să ies din sinele meu, să-mi neg ego-ul, să evadez dintre zidurile închise ale eului meu, și să înaintez, să mă dăruiesc celuilalt, și prin extensie, lui Dumnezeu Tatăl. Smerenia înseamnă să mor eu pentru ca să trăiască celălalt.

Smerenie înseamnă să-l primesc cu dragoste deplină pe celălalt. Dacă citim scrierile ascetice ale Sfinților Părinți, vom vedea acolo că toată învățătura duhovnicească se fundamentează pe problematica ajutorării aproapelui. Vom vedea cum nevoitorii duhului, sfinții, mărturisitorii, asceții se pun pe sine cu totul în slujba fratelui. Iar acest lucru se întâmpla la un asemenea nivel, încât un bătrân al pustiei spune că, atunci când îl vezi pe fratele tău, trebuie să i te închini. ,,L-ai văzut pe fratele tău? L-ai văzut pe Domnul Dumnezeu. Pentru că în chipul fratelui tău se ascunde Însuși Domnul Dumnezeu”. Așadar, ce mai putem spune dacă, iată, ethosul Bisericii este la un asemenea nivel încât să poți vedea în chipul fratelui tău pe Dumnezeu Cuvântul Întrupat, despre care Evanghelia ne spune: ,,Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40)?. Iar când L-au întrebat ceilalți oameni ,,dar când te-am văzut noi să flămânzești, să însetezi, să umbli gol sau să fii în închisoare și nu am venit?”, Hristos le-a răspuns: ,,Da, nu m-ați văzut, pentru că voi niciodată nu l-ați văzut niciodată pe omul de lângă voi ca și cum m-ați vedea pe Mine Însumi”. Așadar, Biserica îl învață și îl conduce pe om până la măsura de a-l vedea pe semenul său ca pe Dumnezeu Însuși. ,,Fericit omul care îl vede pe fiecare om și pe toți oamenii, după Dumnezeu, ca pe Dumnezeu Însuși”. Înțelegeți, dar, frații mei, că ethosul Bisericii este ethosul dragostei desăvârșite, și nu poate să existe dragoste acolo unde există și cea mai mică urmă de egoism sau vreo urmă de dragoste interesată. Omul egoist, omul interesat nu poate să iubească. Pentru că, a-l iubi pe celălalt, înseamnă, înainte de toate, a te lăsa pe tine și a trăi pentru celălalt, pentru dragostea pentru celălalt. Smerenia, însă, are și alte dimensiuni. Smerenia înseamnă să-l accept pe celălalt așa cum este el. Aceasta nu înseamnă, însă că îl accept cu eventualele lui percepții ori idei greșite ori modul greșit de viață pe care îl duce. În Biserică învățăm să-l vedem pe om drept chip al lui Dumnezeu, așa cum am spus, fără, însă, patimile și păcatele pe care acesta le are. Biserica nu cântărește patimile omului, ci îl vede pe om dincolo de acestea. Pentru că, dincolo de aceste patimi, de acest văl al păcatului, se află omul curat, care este chipul lui Dumnezeu. Lucrul acesta este atât de important, încât un mare ascet al Bisericii noastre, Sfântul Isaac Sirul, spune că ,,a avea dragoste desăvârșită față de cineva nu înseamnă doar a iubi, a avea compasiune, a ierta ci inima ta trebuie să ardă pentru toată creația”. Inima ta trebuie să ardă pentru creația întreagă și chiar și pentru diavoli. Pentru că nu poate inima, care se aseamănă lui Dumnezeu, să urască, să disprețuiască sau să respingă oricare altă existență. Chiar dacă această existență este diavolul însuși, de vreme ce știm că Dumnezeu îl iubește pe diavolul desăvârșit, așa după cum o iubește pe Maica Domnului, pe sfinți și pe fiecare om. Astfel, deci, și omul creat de Dumnezeu, care trebuie să devină asemenea cu Dumnezeu, Părintele său, trebuie să primească cu dragoste deplină pe oricare om, indiferent cine este acesta, ce crede sau ce face. Îl acceptă cu dragoste deplină, fără ca acest lucru să însemne că acceptă și faptele sale. Ei bine, în asta constă noblețea ethosului ortodox. Poți să îmbrățișezi pe fiecare om cu deplină noblețe dar și cu desăvârșit respect față de credința și cultura aceluia, dar și față de credința ta, fără să negi unicitatea Mântuitorului Hristos și unicitatea Bisericii și a Evangheliei dar, ca Dumnezeu și icoana lui Dumnezeu fiind, să poți să-l vezi pe om așa cum Tatăl cel ceresc îl vede, ,,Cel care face să cadă ploaia și peste cei drepți și peste cei nedrepți și face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi”. Așadar, Biserica noastră Ortodoxă, prin lucrarea ei terapeutică pe care o săvârșește, în mod esențial, îl vindecă pe om și nu ,,produce” oameni cu ,,probleme” sau oameni cu personalități cu probleme. De aceea, în Biserica Ortodoxă, nu poate să existe nici măcar urmă de fanatism sau conservatorism sau tendințe retrograde ale oamenilor pe care îi tămăduiește pentru că, altfel, dacă vor exista asemenea fenomene, înseamnă că terapia de vindecare pe care ea o aplică nu este bună. În Pateric există o istorisire despre avva Macarie care, vrând să meargă la Alexandria, i-a trimis înainte pe ucenicii săi iar după vreo oră a pornit și el la drum. Mergând pe drum, a întâlnit un preot idolatru. Când l-a văzut, avva i-a spus:

– Ce faci, omule la lui Dumnezeu, încotro mergi? Acela i-a spus:
– Tu ești Macarie?
– Da, i-a răspuns Macarie.
– Cei cu care m-am întâlnit pe drum acum o oră erau ucenicii tăi?
– Da, a răspuns avva.
– Din păcate, însă, aceia nu îți seamănă deloc, a spus preotul.
– De ce?
– Pentru că, doar ce m-au văzut, aceștia, care își spun monahi ortodocși, mi-au spus: ,,Ei, satană, ce cauți în calea noastră?”. Tu, însă, când m-ai văzut, m-ai numit ,,om al lui Dumnezeu” și mi-ai vorbit cu bunătate și dragoste și m-ai privit cu multă dragoste. Astfel am înțeles eu că Dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat care poate să-l mântuiască pe om. De aceea, îți voi urma ție.

Și, într-adevăr, Patericul ne spune că acela l-a urmat pe avva Macarie și a devenit creștin și monah și a avut sfârșit cuvios. Vedem, iată, că un om ,,sănătos” al Bisericii nu poate să facă faptele pe care le-ar face unul bolnav, ci lucrează corect, frumos, echilibrat. Biserica este, iată, sanatoriul duhovnicesc al lui Hristos, care îl vindecă pe om și îl face creatura cea mai frumoasă a întregii creații, adică așa cum l-a hărăzit Dumnezeu. Pentru că, Dumnezeu, atunci când ne-a creat, ne-a așezat pe primul loc și l-a făcut pe om cea mai aleasă dintre creaturile sale și nu există făptură mai frumoasă și mai desăvârșită ca omul. Chiar și strămoșii noștri, grecii din antichitate, spuneau: ,,Cât de minunat poate fi omul atunci când este, într-adevăr, om”. Adică să fie om însănătoșit, care s-a eliberat de patimi și de păcatul care desfigurează chipul omului, și intră în sfera aceasta a sănătății duhovnicești, unde toate înlăuntrul lui ,,funcționează” în mod corect, echilibrat, perfect, după chipul Părintelui nostru ceresc.

Voi încheia, fiindcă ora este înaintată și nu vreau să vă obosesc prea mult, dar aș dori să mai spun că, astăzi, frații mei, când ridicăm biserici frumoase – și am auzit mai devreme și despre activitatea Centrului Duhovnicesc pe care îl aveți aici – motivul prezenței noastre aici este de a ajuta și a întări eforturile dumneavoastră de a ridica sfinte biserici oriunde este nevoie. Iar acest lucru este, într-adevăr, foarte important și este o mare binecuvântare să se întâmple astfel. Însă, cea mai mare binecuvântare este de a clădi biserica din noi , adică chipul lui Dumnezeu care se găsește înlăuntrul nostru. Fiindcă, vedem că astăzi, oamenii nu nici o problemă cu Dumnezeu, ci cu oamenii care vor să devină oamenii lui Dumnezeu. Astăzi, mai mult decât oricând, este nevoie să dăm mărturia noastră, nu doar prin cuvânt și în teorie, ci prin însăși viața noastră. Astăzi suntem datori să ne prezentăm pe noi înșine drept oameni tămăduiți prin viața în Hristos. Spun mulți oameni: ,,Ce să-i spun soțului, sau soției mele care nu merge la biserică? De asemenea, ce să le spun copiilor mei, celor apropiați ai mei pentru a-i ajuta mai mult, pentru a merge la biserică, a se apropia de Dumnezeu?”. Răspunsul, este, cred eu, că, mai întâi, nu cred că trebuie să spunem prea multe lucruri. Este bine, poate, să spunem cât mai puține lucruri iar câteodată, poate, să tăcem cu desăvârșire, pentru că nu de cuvinte au nevoie. Dacă soțul tău, sau copilul tău ori altcineva din familie, ori cineva din afară, șeful de la serviciu, știu și eu, vede în tine chipul lui Dumnezeu și faptul că Biserica a făcut din tine ceea ce ești, adică un om vindecat, curat sufletește și echilibrat, care trăiește în înțelegere cu ceilalți, nu e nevoie de alte cuvinte. E suficientă prezența noastră, pentru ca celălalt să înțeleagă ce a făcut Biserica din noi. Iar omul posedă simțul de a știi ceea ce caută, ceea ce își dorește. Știe să deosebească autenticul de fals, simplele cuvinte și teoriile față de prezența ta reală, în fața lui, ca lucrare a Duhului.

Așadar, ceea ce avem nevoie este ca noi să aflăm tămăduirea, desăvârșirea noastră în Hristos, să ne purtăm frumos, să ne bucurăm de noi înșine, de ipostasul nostru omenesc, și, în continuare, ne vom bucura de creația întreagă, ne vom bucura de semenul, de fratele nostru, care este chipul lui Dumnezeu, ca de Dumnezeu Însuși, fără să ne facem dumnezeu din celălalt, ci văzând în el chipul lui Dumnezeu. Și, astfel, și prezența noastră va lumina calea celorlalți frați ai noștri.

Ce frumos spune Hristos în Evanghelie: ,,Eu sunt lumina lumii”. Iar mai departe ce spune? ,,Voi sunteți lumina lumii”. Lumina lui Hristos strălucește în lume prin oamenii săi, prin acele suflete alese care L-au iubit și L-au căutat, și care au jertfit totul și care au câștigat mai mult decât ce lăsaseră în lume, acele suflete alese care s-au lăsat tămăduite de Vindecătorul Cel Bun, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Astfel, frații mei, Biserica este sanatoriu duhovnicesc unde, intrând, ne tămăduim cu toții, iar dovada o reprezintă toate aceste nenumărate cete ale sfinților și ale oamenilor ce au trăit viața în Hristos.

Mă rog ca, pentru rugăciunile lor, cu toții să pășim pe același drum și să dobândim această frumusețe a desăvârșirii în Hristos a firii noastre omenești. Amin!

sursa:www.pemptousia.ro