Între nevoinţă şi ipocrizie, sau despre două moduri de a fi

INGENUNCHERE

\r\n

În calea relaţiilor autentice dintre oameni stă, ca o piatră de poticnire, ipocrizia. Orice fel de ipocrizie, dar mai ales cea a lui ca şi cum am fi deja sfinţi. Pornit în căutarea fratelui, a aproapelui pe care Domnul porunceşte să îl iubim, te pomeneşti rătăcind între măşti opace, dincolo de care nu transpare nimic. Alergînd în căutarea unui celălalt viu, în derularea acestui joc al măştilor şi al ceţurilor, nu găseşti decît ima-gini atent construite, poleite, zâmbete imobile ce se vor angelice. În locul dragostei, discurs, în locul fratelui o umbră, în locul bărbăţiei o „cuvioşenie“ molatecă… ca şi cum nu am mai fi din această lume.

\r\n

\r\n

Şi totuşi, nimeni nu se va schimba vreodată dacă din dorinţa de a fi autentic, de a fi el însuşi, va da frîu liber tuturor pornirilor sale. Nevoinţa înseamnă tăierea voii, a impulsurilor pătimaşe şi în definitiv presupune să fii altfel decît ştii tu că eşti. A te nevoi înseamnă să devii aşa cum Domnul porunceşte. Într-unul dinPatericele mai noi găsim o situaţie derutantă din perspectiva lui ca şi cum: Un monah s-a rugat multă vreme să dobîndească dragoste faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu, dar sufletul său a rămas mai departe arid, fără căldura dragostei pe care o căuta. Şi-a spus atunci: „fără dragoste fiind, mă voi purta ca şi cum aş avea dragoste pentru întreaga zidire“. După mulţi ani de făptuire, Domnul S-a milostivit şi în sufletul pustiit de uscăciune al monahului s-a revărsat o dragoste nebănuită faţă de tot ce îl înconjura. Oare monahul din povestioara aceasta a fost sau nu un ipocrit cînd el se purta ca şi cum ar avea dragoste, deşi ni se spune pe şleau că el nu avea aşa ceva?

\r\n

Sfîntul Apostol Petru vorbeşte despre „omul cel ascuns al inimii“, iar Sfîntul Apostol Pavel atenţionează asupra conflictului dintre omul vechi şi cel nou. Căutîndu-ne în noi propria identitate ne găsim străfundurile ca fiindu-ne străine. „Omul cel ascuns al inimii“, adevăratul nostru chip, este tăinuit în primul rînd de noi. Poruncile Domnului nu sunt decît jaloane pe traseul interiorizării noastre şi al regăsirii chipului.

\r\n

Avem, aşadar, două situaţii divergente în care acţiunile noastre sunt în contradicţie cu noi. Pe de o parte ca şi cum-ul ascetic al nevoitorului, care fiind în dezacord cu sinele superficial ne pune în acord cu adîncul nostru, în lumina poruncilor dumnezeieşti, iar pe de altă parte, un alt ca şi cum, al ipocritului, aflat în reală contradicţie cu sine. Distincţia este dificilă mai ales că uneori cele două atitudini ajung pînă la identitate formală. Elementul esenţial care le deosebeşte este însă corectitudinea modelului asumat. Tipul de ipocrizie despre care discutăm este susţinut de înţelegerea eronată a sfinţeniei. Citind vieţile sfinţilor mai vechi sau mai noi (de la Patericul egiptean şi pînă la Sfîntul Ioan de Kronstadt), găsim oameni vii, cu căderi şi ridicări spectaculoase, fără nimic teatral în ei. Între cădere şi ridicare stă pocăinţa.

\r\n

Nevoitorul intră în contradicţie cu sine, dar stă în comuniunea sfinţilor, fiind următor poruncii. Ipocritul intră în contradicţie cu sine şi se închide în virtuţi iluzorii, pentru că nu îndrăzneşte să facă pocăinţă şi pierde astfel resursele nădejdii. Recuperarea noastră începe cu smerenia, iar smerenia începe cu asumarea înţelegătoare a realităţii. Diferenţa dintre cele două moduri ale lui ca şi cum este diferenţa dintre adevăr şi minciună.

\r\n

Paul Siladi 

\r\n

http://ziarullumina.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *