Lacrimile Prohodului spre bucuria Învierii

În Sfânta şi Marea Vineri, Biserica Ortodoxă trăieşte două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi punerea Sa în mormânt. Punctul central al slujbelor din această zi, şi al tuturor slujbelor din întreaga perioadă premergătoare Sfintelor Paşti, îl reprezintă Utrenia Sâmbetei celei Mari, în cadrul căreia este cântat Prohodul.

\r\n\r\n

Tristeţea acestei zile este reliefată în imnele liturgice alcătuite de Sfinţii Părinţi, care s-au întrecut în a creiona într-o manieră cât mai profundă şi mai sensibilă simbolismul ei. Evenimentele în sine îndeamnă „tot trupul omenesc să tacă şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor“ (Axion în Sfânta şi Marea Sâmbătă). Totuşi, creaţia nu poate să nu se minuneze, cu întristare, de dragostea Mântuitorului Care a cuprins, având braţele deschise pe Cruce, tot neamul omenesc şi Care a readus omul în starea primordială de împărat al creaţiei. Timpul însuşi stă la temelia Crucii, neputând cuprinde măreţia celor petrecute. De altfel, observăm cum Sfânta şi Marea Vineri este legată atât de strâns de Sfânta şi Marea Sâmbătă, lucru care prevesteşte ieşirea din timpul actual şi intrarea în „Ziua cea neînserată“ a Învierii.

\r\n

\r\n

Încă din primele secole de la întemeierea Bisericii, a fost rânduit ca în Sfânta şi Marea Vineri să nu se săvârşească Sfânta Liturghie, care, deşi este o actualizare permanentă a Jertfei lui Hristos de pe Cruce, reprezintă un izvor de bucurie şi lumină. La primele ore ale dimineţii sunt săvârşite Ceasurile Împărăteşti, în care sunt citite toate proorociile din Vechiul Testament referitoare la Sfintele Pătimiri, a căror săvârşire o avem menţionată încă din secolul IV şi la care va lua parte, la Constantinopol, în secolele ce vor urma, însuşi împăratul. Acestea sunt urmate de săvârşirea slujbei scoaterii Sfântului Epitaf, amintindu-ne de ridicarea Mântuitorului de pe Cruce de către Iosif din Arimateea şi aşezarea Lui în mormânt, uns cu miresme şi înfăşurat cu giulgiu.

\r\n

\r\n

Cântare duioasă şi bogată în simbolisme şi înţelesuri

\r\n\r\n

Slujba Prohodului reprezintă o cântare duioasă şi bogată în simbolisme şi înţelesuri, alcătuită din dorinţa de a petrece Trupul lui Hristos aflat în Mormânt şi de a-I fi alături. De altfel, această dorinţă este concretizată şi în practica întâlnită în foarte multe regiuni din ţara noastră, a trecerii pe sub masa pe care este aşezat Sfântul Epitaf, care ne aminteşte că toţi trebuie să trecem prin moarte, pentru a păşi în viaţa veşnică cu Hristos. Această slujbă este împărţită, ca structură, în trei părţi, prima parte având 73 de strofe, a doua parte 60 de strofe şi a treia parte 43 de strofe, prima strofă a fiecărei stări fiind reluată şi la sfârşitul ei.

\r\n

\r\n

Originea acestei slujbe este cunoscută, având ca autor pe Sfântul Ioan Damaschin, mărturii despre cântarea ei fiind însă destul de rare, cel puţin pentru perioada postpatristică. Potrivit părintelui profesor dr. Nicolae D. Necula, Prohodul a fost tipărit pentru prima dată în ţara noastră la data de 6 februarie 1836, prin purtarea de grijă a episcopului Chesarie Căpăţână al Buzăului, de către ieromonahul Macarie, care a şi reuşit să schimbe metrica versurilor şi să realizeze o traducere ritmată, rânduind strofele din fiecare stare, cu un număr egal de silabe şi de accente ritmice. Epuizându-se prima ediţie, redactarea acestei slujbe a fost încredinţată marelui cărturar Anton Pann, care o va tipări în două ediţii, la 1846 şi 1853, cu titlul „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“. Aceasta va fi însă cu mult inferioară ediţiei tipărite de Macarie, care rămâne, de altfel, normativă, cu mici îndreptări, până astăzi.

\r\n

\r\n

Textul Prohodului este deosebit de profund şi plin de simboluri, toată natura mărind Jerfa Mântuitorului de pe Cruce. La fel cum s-a bucurat odinioară la Naşterea Sa cu bucuria exprimată atunci atât de cald prin colinde, la fel plânge acum, atât de duios, cu tristeţea transpusă în cuvinte, prin slujba Prohodului.

\r\n

\r\n

Câteva strofe deosebit de bogate în simboluri şi analogii ne determină să ne îndreptăm cugetul asupra lor. Astfel, este amintit în strofa 39 din starea I cum la zidirea Evei, care înseamnă viaţă, a participat şi Adam, din a cărui coastă a fost ea plămădită, şi cum Mântuitorul, Noul Adam, este împuns cu suliţa în coastă, izvorând din ea Viaţă. Sub acelaşi înţeles stă şi strofa 42 din starea a II-a, care exprimă, poate, cel mai profund, sensul Jertfei Mântuitorului: „Ca un pelican / Te-ai rănit în coasta Ta, Hristoase / Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii care au murit / Răspândind asupra lor izvoare vii“. Mântuitorul este asemănat astfel unui pelican, care, potrivit unei legende, atunci când îşi vede puii înfometaţi, se răneşte în coasta sa şi îi hrăneşte pe aceştia cu propriul sânge.

\r\n

\r\n

Ceea ce dă acestei cântări o încărcătură duhovnicească şi pastorală deosebită este participarea unanimă la ea a credincioşilor prezenţi, nu numai cu duhul, ci şi cu cuvântul. Este exprimată astfel o solidaritate a tuturor creştinilor aşezaţi toţi în jurul Trupului lui Hristos, simbolizat aici de Sfântul Epitaf, chemaţi de cuvintele: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

\r\n

\r\n

Singurul moment din an când era cântată Doxologia Mare

\r\n\r\n

Întreaga slujbă a Prohodului este o îmbinare deosebit de sensibilă între tristeţea profundă şi bucuria legată de zorii Învierii, care este pregustată încă din acest moment, cântarea Prohodului fiind urmată de Binecuvântările Învierii. Amintim totodată faptul că, potrivit unei rânduieli mai vechi consemnate în Tipicul constantinopolitan, acesta era singurul moment din an când era cântată Doxologia Mare (cântare care reproduce în primele cuvinte mărirea adusă de sfinţii îngeri Pruncului Iisus la naştere), în restul anului aceasta fiind doar citită, ca Doxologie Mică.

\r\n

\r\n

La sfârşitul acestei Doxologii, preotul împreună cu credincioşii ocolesc biserica purtând Sfântul Epitaf. Această procesiune emoţionantă şi plină de frumuseţe simbolizează purtarea şi petrecerea Mântuitorului în drum spre mormânt, care este reprezentat de Sfânta Masă.

\r\n

\r\n

Deosebit de profundă în înţeles este şi Paremia ce se citeşte după încheierea acestei procesiuni, extrasă din Cartea lui Iezechiel (37, 1-14) şi care relatează o viziune a sa despre un câmp plin de oase omeneşti uscate, care s-au adunat la porunca lui Dumnezeu în forma lor de la început şi au înviat. Apostolul care urmează Paremiei, extras din Epistola I către Corinteni (5, 6-8), vorbeşte despre aluatul care dospeşte toată frământătura, simbol al ridicării întregii firi omeneşti, prin Jertfa Mântuitorului, de la moarte la viaţă. Evanghelia care încheie slujba Prohodului aminteşte despre moartea reală cu trupul a Mântuitorului, despre îngropare şi despre pecetluirea mormântului.

\r\n

\r\n

Denia Prohodului naşte în fiecare om o emoţie unică, sentiment care nu poate fi trăit decât prin participare, pentru că cine nu a gustat lacrimi nu poate gusta nici din parfumul luminii celei sfinte aduse de Învierea Mântuitorului Hristos.

\r\n

\r\n

Sursa: www.ziarullumina.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *