Leacul pentru ispita noutății

Omul s-a confruntat mereu cu ispita noutății, căci el este prin fire o fiinţă dinamică. În sufletul lui există o dorință înnăscută de a căuta mereu ceva nou. Duhul omului nu poate rămâne static fără a cădea în akedie: fără dinamica vieţii în Dumnezeu el își pierde însuflarea şi se afundă în akedie. De aceea are nevoie să crească mereu, să învețe mereu ceva nou. Sfântul Pavel spune că suntem meniți „creșterii lui Dumnezeu” (cf. Col. 2, 19) și suntem datori să „umblăm […] întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Omul dobândeşte această creștere a lui Dumnezeu atunci când pune neîncetat un nou început în viaţa sa duhovnicească. El este înzestrat cu acest potențial înnăscut de a fi dinamic, însă, pentru că nu are o bună orientare spre a-l împlini, cade în ispita de a se risipi într-o necontenita căutare de falși înlocuitori, de mereu alte și alte noutăți, care țin însă de lumea zidită, precum tehnologia, filozofia sau lucrurile acestei lumi, ce nu împărtăşesc nicio cunoaştere a lui Dumnezeu, ci sfârșesc în mormânt. El se străduieşte mereu să dobândească o oarecare statornicie în viaţă şi se simte mulţumit atunci când o dobândeşte, însă această mulţumire de sine vădește faptul că este rob al akediei. Dimpotrivă, creșterea lui Dumnezeu aduce cu sine o însuflare fără de sfârșit și o cunoaștere adevărată: „Ziua-i spune zilei cuvânt si noaptea-i vestește nopții cunoaştere”, spune Psalmistul (Ps. 18, 3).

Singura dată când această continuă înnoire a vieţii în lume este de folos şi binecuvântată este atunci când, la fiecare nouă descoperire în știință sau în artă, stăm înaintea lui Dumnezeu şi zicem: „Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai dat acest nou mijloc să ne înlesnească petrecerea pe acest pământ.” Dacă de fiecare dată când cucerim un nou domeniu al vieţii cu ajutorul științei, al artei sau prin intermediul minţii noastre zidite Îi dăm mulţumită lui Dumnezeu, atunci suntem binecuvântați şi vom folosi cu siguranţă realizările acestea spre folosul tuturor. Însă, din păcate, de cele mai multe ori în loc să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, Îl alungăm din acel domeniu al vieţii, crezând că acum suntem mai deștepți, că ştim mai bine și că putem trăi fără Dumnezeu, şi astfel acea noutate se preface în blestem.

Avem mare nevoie să înţelegem care este adevărata dinamică a vieţii, pentru că mai mult decât oricând înainte, omul contemporan suferă de ispita noutății, disprețuind credinţa şi socotind-o a fi un fenomen static, plictisitor, conservator, inadaptabil, tradiționalist. Există o foarte clară linie de demarcație între akedia fiilor lumii acesteia şi însuflarea fiilor lui Dumnezeu.

La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi i-a aşezat pe Adam şi Eva în rai, poruncindu-le să „lucreze şi să păzească” grădina Edenului (cf. Fc. 2, 15). Însă Domnul spune că Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21) şi avem aceeaşi poruncă de a o lucra şi a o păzi. Cu alte cuvine, dacă ne străduim necontenit să ne apropiem de Domnul, „lucrând”, adică „arând” țarina inimii noastre, smulgând toate buruienile, primind şi păstrând înlăuntrul ei urmele harului Său, atunci există viaţă dinamică. Cu cât „lucrăm şi păzim” mai mult raiul, cu atât sporeşte mai mult viaţa în Duh, „căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua” (Mc. 4, 25).

Ideea creșterii dinamice în Dumnezeu, întru dreptatea și sfinţenia Sa, era deja prezentă în Vechiul Testament, unde viaţa duhovnicească dreaptă era socotită a fi alergarea pe calea poruncilor: „Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea”, spune Psalmistul (Ps. 118, 32). În rai, înainte de cădere, Dumnezeu S-a dat pe Sine omului drept pildă de urmat. Omul trebuia doar să privească Faţa lui Dumnezeu şi să-şi săvârșească lucrarea, căci cunoștea ce este desăvârșit, își cunoștea menirea venirii lui în această lume, fiind zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Însă după cădere, omul s-a simțit prădat, pustiit şi dezorientat, pierzând vederea Dumnezeului celui viu. A ajuns să se teamă de prezenţa lui Dumnezeu, căci era conștient de faptul că îi era cu neputință să-L vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu. În Noul Testament, în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, lucrurile au devenit mai palpabile, mai tangibile, mai concrete. Când a venit şi a luat asupră-Și firea omenească din Preasfânta Fecioară, Hristos a readus în lume Chipul Tatălui celui veşnic (cf. In. 14, 9), pentru ca omul să nu se mai simtă pierdut, ci să-L aibă pe El drept pildă de urmat, alergând pe calea poruncilor Sale. Şi Sfântul Pavel vorbeşte în repetate rânduri despre această creștere dinamică în Dumnezeu. În Epistola către Filipeni, el spune: „O urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus” (Fil. 3, 12). Cu alte cuvinte, „alerg pentru a-L prinde pe Cel ce mai întâi m-a prins pe mine”.

Leacul împotriva ispitei noutății constă în a fi mereu înnoiți, în a pune în fiecare zi un nou început, pentru a primi noi mile de la Dumnezeu, căci milostivirile Lui sunt mereu noi în fiecare dimineaţă, după cum spune Prorocul (cf. Ier. 3, 22-23). Atunci Îi aducem o „cântare nouă” (Ps. 95, 1) de recunoştinţă şi iubire. Nici nu este de așteptat să fim constanți în viaţa duhovnicească, de aceea să nu ne descurajăm când vedem că tot timpul ba urcăm, ba coborâm duhovnicește, căci atunci ne aflăm într-o necontenită strădanie de a nu rămâne jos vreme îndelungată. Dumnezeu ne pregăteşte pentru o mare taină, învăţându-ne să punem un nou început în fiecare zi. Astfel ne însușim calea Sa: ne pogorâm şi apoi ne ridicăm, iar această trecere de la întuneric la lumină este Paștele nostru personal. Retrăgându-Şi harul Său de la noi şi „silindu-ne” într-un fel să punem un nou început, Dumnezeu ne dă putinţa de a cunoaşte această taină a căii care duce la Paștele cel veşnic, taina Zilei Domnului pe care a văzut-o Avraam şi s-a bucurat (cf. In. 8, 56).

Viaţa creștină este o viaţă dinamică. Creştinii cu adevărat însuflați nu sunt niciodată mulțumiți de izbânzile lor, ci întotdeauna tind spre desăvârşirea pe care Dumnezeu le-a pus-o înainte, potrivit cuvintelor Sfântului Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cel dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 14). Omul își trăiește cu vrednicie chemarea și creșterea în Dumnezeu numai atunci când luptă zi de zi pentru sfințirea sa. Citim în Noul Testament că omul trebuie să crească din credinţă în credinţă (cf. Rom. 1, 17), din nădejde în nădejde, de la o plinătate a iubirii la o mai mare plinătate a iubirii, prin urmare în viaţa sa există o creștere necontenită.

Chiar Domnul i-a spus lui Natanail: „De acum vei vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” Aceasta este necurmata școlire şi creștere în taina lui Dumnezeu, prin care omul vede lucruri tot mai mari (cf. In. 1, 50-51) şi se adânceşte în cunoaşterea tainei şi iubirii lui Dumnezeu. Aşadar, dacă omul nu se străduieşte zi de zi pentru sfințirea sa, desăvârșind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu, nu va scăpa de ispita noutății, fiind mistuit de grijile acestei vieţi, şi va irosi vremea prețioasă a mântuirii care i-a fost dată spre a o răscumpăra, a o preface în veşnicie și a se pregăti pentru măreaţă şi minunata întâlnire cu Ziditorul lui.

Sfântul Pavel spune că mântuirea se săvârșește „prin puterea cea lucrătoare în noi” (Ef. 3, 20). Dacă aceasta este puterea lui Dumnezeu, atunci cum putem fi conştienţi de această creștere? Noi Îl rugăm pe Domnul să ne ajute să ne vedem păcatele și nu Îi cerem să ne arate în ce constă sporirea din viața noastră pentru a-I mulțumi. Cele trei categorii de oameni din pilda Cinei celei mari vor putea vedea o sporire în mărginita lor viață zidită. Cel ce şi-a cumpărat o țarină, va vedea recolta. Cel ce şi-a luat femeie, îşi va vedea copilul născându-se. Şi în viaţa duhovnicească, dacă ne săvârșim lucrarea aşa cum se cuvine, vom vedea roada. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Setea și privegherea aduc zdrobirea inimii. Iar din inima zdrobită țâșnesc apele (lacrimile)”. Atunci când postim şi flămânzim după Dumnezeu, inima ne este strâmtorată, însă prin această silnicie răbdată de dragul Lui dobândim râuri de lacrimi, care ne curățesc şi ne sfinţesc, aducându-ne bucuria mântuirii. Dumnezeu niciodată „nu Se lasă pe Sine nemărturisit” (cf. Fapte 14, 17), ci întotdeauna dă mărturii ale prezenţei şi ale vieţii Sale.

Toate poruncile Domnului îmbracă această formă. Atunci când împlinim porunca lui Hristos care spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4), noi începem să plângem, însă plângând, primim mângâiere, suntem binecuvântați şi mângâiaţi cu mângâierea Sfântului Mângâietor. Astfel, sporirea duhovnicească vine în chip firesc. Desigur, atunci când ne rugăm, nu ne gândim la vederea harului, a puterii şi a creșterii lui Dumnezeu în noi. Nu luăm aminte decât la cum să ne curățim pe noi înşine „de toată întinăciunea” (cf. Apoc. 21, 27), cum să ne tămăduim sufletul de molima păcatului. Însă, pe măsură ce stăruim în această luptă, în chip nevăzut, tainic, acea creștere pune stăpânire pe noi, căci „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut” (Lc. 17, 20).

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că în lumea ce va să fie sfinţii şi îngerii nu contenesc niciodată să sporească în Dumnezeu, ci trec de la o plinătate a desăvârşirii la o și mai mare plinătate a ei. Aşadar, mântuirea este o creștere dinamică în Dumnezeu. Sfântul Sofronie întregește această învăţătură adăugându-i și aspectul stabilității sau al „veșnicei odihne”, în acord cu învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul. El spune că în Noul Testament, mai ales în Epistola către Evrei, mântuirea este înfățișată şi ca odihnă veşnică binecuvântată în Duhul lui Dumnezeu. El scrie:

„Viaţa duhovnicească a unui creştin poartă un caracter cât se poate de dinamic. Ea niciodată nu este statică: este nesfârşit de felurită în manifestările ei. Pe de o parte aceasta îi vădeşte bogăţia, pe de alta – faptul că noi nu am atins încă desăvârşirea: în viaţa Dumnezeirii Însăşi, Sfânta Treime, momentul dinamic şi cel static se contopesc întru o unime de neînţeles nouă. Şi în această «unime» se cuprinde adevărata neclătinare făgăduită tuturor celor ce vor fi adus adevărata pocăinţă. Existența lumii noastre se apropie de clipa când «toţi ne vom schimba, …întru clipeala ochiului»; când «cerurile arzând se vor destrăma şi stihiile aprinzându-se se vor topi», când «cele ce se clătesc se vor primeni, pentru a rămâne cele ce nu se clătesc» (cf. 1 Cor. 15, 51-52; 2 Pet. 3, 12; Evr. 12, 26-28; Apoc. 21:1). Omului îi va fi dată petrecerea în Dumnezeiasca neclătinare, al cărei dinamism limită este veșnic. Şi aceasta este cu adevărat „veșnica odihnă”.

Prin urmare, cele două aspecte merg mână în mână: există o creștere dinamică, însă există şi o desăvârşită odihnă duhovnicească pe fiecare treaptă. Nu există neliniște sufletească sau teamă în nicio clipă a creșterii omului în Dumnezeu. Fie că este înzestrat cu har mai puțin, mai mult sau nemăsurat, el niciodată nu este cuprins de neliniște, ci se simte împlinit în fericirea sa la măsura harului ce i s-a dat. Amândouă aspectele sunt prezente în mântuire, atât creșterea dinamică și necontenită în Dumnezeu, cât și odihna desăvârşită în Domnul, dincolo de vălul acestei vieţi. Aceasta ne ajută să înţelegem mai bine învăţătura ortodoxă despre mântuire, care nu este una legalistă, ci dinamică.

Hristos nu ne-a mântuit târguindu-Se cu Tatăl şi oferindu-I o jertfă pentru a-I domoli mânia. Ne-a mântuit venind pe pământ, viețuind printre noi şi trecând prin toate împrejurările acestei vieţi. A umplut chiar și cel mai îndepărtat cotlon al zidirii cu energia harului Său. A umplut apele Iordanului cu harul Arătării Lui. A umplut pământul viețuind printre oameni şi vorbind cu ei. Când a înviat din morţi, S-a înălţat de pe pământ „încetul cu încetul”, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, pentru a umple întreg văzduhul cu energia Lui. Aşadar, Domnul a umplut toate aspectele vieţii din această lume cu energia mântuitoare a Persoanei Sale, pentru ca omul să-L poată întâlni pe Hristos şi să se mântuiască în orice împrejurare, oriunde ar fi și în orice stare s-ar afla: în deznădejde, în pustie, în cetate, în adâncul disprețului sau în culmea fericirii. Aceasta este o concepție dinamică a mântuirii, despre care vorbeşte Sfântul Atanasie cel Mare în tratatul său despre Întrupare.

Această învăţătură a creșterii dinamice este în armonie cu cuvintele Sfântului Pavel despre menirea şi chemarea noastră de a fi temple ale Dumnezeului celui viu, ce se zidesc neîncetat prin adunarea urmelor harului în inimă, dar mai cu seamă prin cele trei mijloace mai însemnate: Numele lui Hristos, cuvântul lui Dumnezeu şi Taina Trupului şi a Sângelui Său. Fără dinamica vieţii duhovniceşti, nu ne putem zidi. Aşadar, a fi „zidit” ca templu al Dumnezeului celui viu este un alt mod de a exprima viaţa dinamică a duhului, prin care suntem necontenit desăvârşiţi ca sfinţi, aşa cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni: Domnul a statornicit şi a desăvârşit Trupul Bisericii în istorie, căruia i-a împărtăşit toate darurile Sfântului Duh „spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 12). Trebuie să ne desăvârşim necontenit şi să creștem pentru a primi înlăuntrul nostru aceste daruri ale Sfântului Duh şi a deveni temple vii ale lui Dumnezeu.

Omul trebuie să trăiască această sporire necontenită în Dumnezeu încă din această viaţă, pentru a putea cunoaște adevărata creștere a lui Dumnezeu în viața viitoare, căci avântul care îl duce în Împărăţie începe de pe pământ. De aceea, ceea ce contează cu adevărat în întreaga viață a omului în lumea aceasta este legătura sa cu Hristos, prin care pătrunde din ce în ce mai adânc în cunoașterea tainei Persoanei Sale. Atunci când omul primeşte o asemenea cunoaştere şi se zidește necontenit în această legătură, el ajunge să înțeleagă adâncurile minţii lui Dumnezeu, pe cele adânci ale lui Dumnezeu, pe care numai „Duhul le cercetează” (cf 1 Cor. 2, 10), şi astfel devine inițiat în marea taină a lui Dumnezeu.

Hristos este pentru noi viaţa veşnică și atunci când legătura noastră cu El se întăreşte şi sporește, devenim cu adevărat bogaţi şi avem nădejde tare că vom dobândi o intrare îmbelşugată întru Împărăţia Sa: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

sursa: www.pemptousia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.