Logica paradoxală a smereniei

Una dintre cele mai surprinzătoare apoftegme ale Patericului egiptean este cea care ni s-a transmis sub numele avvei Romanul, nimeni altul decât cunoscutul ascet Arsenie, originar din Constantinopol, Noua Romă. Povestirea este următoarea: „Un bătrân avea un ucenic bun. Într-o zi, fiind în toane proaste, l-a dat afară din chilie cu melotă cu tot, iar fratele a rămas afară, lângă poartă. Bătrânul a deschis şi, văzându-l cum şede acolo, s-a închinat în faţa lui şi i-a zis: «Părinte, smerenia bunăvoinţei tale mi-a biruit toanele. Vino înăuntru: de acum tu eşti bătrânul şi părintele, iar eu tânărul şi ucenicul»“ (Romanul 2).

\r\n

\r\n

Smerenia ni se descoperă aici ca fiind caracterizată de disponibilitate; mai exact de deschiderea de a primi adevărul despre tine şi despre cei din jurul tău şi de a acţiona conform lui. Bătrânul nostru, chiar dacă e lipsit de smerenie în acţiunile sale cotidiene, se dovedeşte gata să îşi răstoarne din temelii viaţa când înţelege că a greşit şi e pregătit să se supună celui pe care până de curând l-a oropsit. Dar smerenia bătrânului nu este decât răspunsul la lumina pe care o aduce smerenia constantă a ucenicului său, care îndură fără să crâcnească toanele şi nedreptăţile celui dintâi. Vedem aici două mişcări, una descendentă şi una ascendentă, care decurg din smerenie. Smerenia este cea care îl face pe frate să primească toate ocările (mişcarea descendentă generată de smerenie), la fel cum smerenia e cea care îi restructurează viaţa, aşezându-l subit în poziţia de „bătrân“ înainte de vreme (mişcarea ascendentă).

\r\n

Cele două mişcări născute din smerenie sunt evidenţiate limpede de avva Ioan cel Pitic, în apoftegma 20: „Avva Ioan a întrebat: «Cine l-a vândut pe Iosif?» Un frate a răspuns: «Fraţii săi». Bătrânul zice: «Nu, smerenia lui. Căci putea să le spună: Sunt fratele vostru, şi să-i înfrunte. Dar a tăcut, smerenia l-a vândut. Şi tot smerenia l-a făcut mare dregător în Egipt»“. Prima mişcare este cea descendentă, de coborâre, în care omul îşi asumă vicisitudinile contextuale, fără împotrivire şi fără ezitare. Consecinţa acestei suferinţe asumate este ridicarea. Relaţia dintre cele două nu este însă niciodată una de strictă cauzalitate. Între mişcarea descendentă şi cea ascendentă intervine amplul joc al libertăţii lui Dumnezeu şi al libertăţilor umane. Totuşi, cea dintâi mişcare kenotică este asemenea unei răstigniri care te trece prin moarte către viaţă.

\r\n

Logica smereniei este cea a piramidei inversate, despre care vorbeşte părintele Sofronie Saharov. Vârful piramidei, care devine bază, este Însuşi Hristos, smerenia Sa fiind modelul şi temelia tuturor celor care înaintează în smerenie, coborând astfel către El. Logica smereniei se dovedeşte a fi, deci, una paradoxală. În contextul ei, înălţarea de sine este sinonimă căderii, în vreme ce micşorarea şi dispreţuirea de sine sunt ridicarea, căci zice Domnul: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ (Lc. 14, 11).

\r\n

Dacă la început există doar mişcarea de coborâre („să te vezi pe tine mai prejos de orice făptură“, Sisoe 3), ridicarea în diferite poziţii de autoritate nu o anulează. Aceeaşi logică paradoxală funcţionează în continuare, cel smerit se învredniceşte să-i conducă pe ceilalţi, fără ca aceasta să-i altereze raportul cu lumea şi să îl determine să îşi înceteze exerciţiul ascetic al osândirii de sine. Paradoxul smereniei reiese din exclamaţia unui părinte privindu-l pe acelaşi avvă, Ioan cel Pitic, pe care l-am citat mai devreme: „Cine este acest Ioan care, prin smerenia lui, ţine întreaga Sketis în degetul său mic?“ (Ioan cel Pitic 36). Sursa autorităţii sale bulversante nu se regăseşte în altă parte decât în smerenia sa, al cărei gând principal, cu adevărat greu de purtat, este acela de a se vedea pe sine mai jos decât orice făptură.

\r\n

Paul Siladi

\r\n

Sursa: www.ziarullumina.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *