Lumină și sare

prayer

\r\n

„Voi sunteți sarea pământului…

\r\n

Voi sunteți lumina lumii”

\r\n

(Matei 5, 13, 14)

\r\n

Lumina dă mai întâi de toate viață. Ea este pricina vieții în cadrul naturii. Lumina luminează lumea, ne înlesnește să lucrăm, să mergem, să creăm. Fără lumină viața încetează sau se păstrează într-o stare hipotonică. Plantele, mai expresive decât orice are viață pe planeta noastră, ne descoperă valoarea luminii prin faptul că se întorc mereu spre ea și o caută. Heliotropul[1], de pildă, este propovăduitorul tăcut al nevoii de lumină pentru viață.

\r\n

\r\n

După viață, lumina este și pricina cunoașterii. 99% din cunoștințele noastre se dobândesc cu ochii. Nu este cu putință nici măcar să ne închipuim viața noastră într-un continuu întuneric, care să netrebnicească organul nostru optic. Aceasta ne-ar fi lipsit de cele mai multe cunoștințe și astfel progresul civilizației noastre ar fi fost limitat. Apoi, comuniunea noastră cu ceilalți și cu lumea, în general, ar fi fost imposibilă, iar viața o utopie.

\r\n

În sfârșit, lumina dă siguranță. Să ne imaginăm un far în noianul tulburat și în întunericul nopții. Nu este ceva ciudat pentru omul, care are condițiile de a trăi în lumină, faptul că întunericul este totdeauna izvor de frică și nesiguranță. „Viața de noapte” este întotdeauna legată cu răul, cu păcatul, cu crima, cu toate că există, din păcate, posibilitatea de a se face răul și în lumina abundentă a zilei. Niciodată nu merge cineva cu deplină siguranță noaptea, niciodată nu se simte sigur în întunericul dens.

\r\n

Dar, iată, mai presus de toate, ce dăruiește lumina omului!

\r\n

Ce înțelegea Hristos când spunea Ucenicilor Săi că El este Lumina lumii? Mai întăi, este foarte semnificativ că nu le spune FIȚI LUMINĂ, așa cum avea să le spună în alte cazuri FIȚI DESĂVÂRȘIȚI sau FIȚI SFINȚI, ci le spune: SUNTEȚI. Sunteți lumina lumii! Pentru că, dacă nu suntem lumină, nu suntem creștini. În altă parte Hristos Se identifică limpede pe Sine cu lumina (Ioan 1, 4, 5, 9). Spunând acum și Ucenicilor Săi că ESTE lumina, arată că nu este ucenic al Său creștinul care nu împrăștie lumina (mai presus de fire) a lui Hristos în lume. Deoarece Hristos, ca Dumnezeu, este Izvorul necreatei și veșnicei lumini. Această lumină o primește și o răspândește credinciosul cel adevărat al Său, Sfântul.

\r\n

Așadar, creștinii își asumă anevoioasa lucrare de a fi lumina duhovnicească a semenilor lor (cf. Efeseni 5, 8).  Adică să fie și să se vadă luminoși, adică creștini, și totodată să lumineze întunericul și în întunericul celorlalți. Adică să fie povățuitori duhovnicești ai celorlalți, dar totodată să reprezinte și judecată pentru viața întunecată a lumii păcatului. Iar aceasta se înfăptuiește atunci când creștinii trăiesc „ca fii ai luminii” și toate faptele lor rezistă la lumină. Creștinii trebuie să fie lumină nu numai existențial, ci și dinamic. Nu este de ajuns numai să primească lumină, ci trebuie să și răspândească lumină. Să împartă lumina Adevărului, a cunoașterii dumnezeiești. Dacă Sfinții Părinți nu ar fi curățat întunericul înșelăciunii în sinoade și dacă nu ar fi răspândit lumina adevărului evanghelic, nu ar fi putut fi lumini. Nu ar fi putut să povățuiască la calea adevărului. Pentru că a treia misiune a creștinului în lume este aceasta, aceea de a arăta calea mântuirii.

\r\n

De asemenea, la fel de expresiv este și înțelesul sării pentru a arăta misiunea creștinului în societate. Sarea are două însușiri de bază: conservă și apoi dă gust, dă sens gustului. Când vorbea Hristos, lumea de atunci nu era în mod esențial diferit de a noastră. În fiecare epocă omul nu încetează să fie cel care este; la fel și societatea. Cu aceleași neliniști și nevoi, cu aceleași probleme și nelămuriri. Dezvoltarea și evoluția sunt ceva exterior. Sufletul nostru rămâne același. Așadar, și atunci a existat aceeași ciocnire de valori, aceeași dispoziție spre plăceri, același stres, aceeași decădere morală, aceeași sedimentare a valorii vieții și a personalității umane. Este suficient să ne aducem aminte de robie, care astăzi desigur circulă sub alte nume, abandonarea pruncilor și avorturile.

\r\n

Așadar, lucrarea creștinului într-o astfel de lume este mai întâi de toate să conserve, să oprească decăderea și descompunerea. Să protejeze. Există însă și aspectul pozitiv: să dea gust, să dăruiască vieții dimensiunea ei duhovnicească și morală. Toată evlavia individuală și bisericească se concentrează în îndoita străduință: să scoată răul (prin asceză) și să adauge binele (prin fapte de binefacere și dragoste).

\r\n

Acum înțelegem de ce Hristos a folosit cele două sensuri ale luminii și ale sării pentru a-i caracteriza, prin acestea, pe Ucenicii Săi.

\r\n

În pericopa de astăzi este concentrată întreaga misiune a Bisericii luptătoare, a Trupului credincioșilor, în lume. Însă dificultatea apare în înfăptuirea acestei misiuni. Adică, cum va rămâne creștinul și Biserica lumină și sare în lume. Însăși Evanghelia întreabă: „Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?[2] Dacă sarea își va pierde puterea sa de a săra, ce anume i-o va da din nou? Dacă lumea creștină își va pierde puterea sa de a păstra și a da gust, adică dacă va înceta să primească aceste daruri de la Izvorul lor, Hristos, ce trebuință mai are lumea de ea? Va fi aruncată ca nefolositoare și va fi călcată în picioare, completează Evanghelia. O ierarhie, care se aliază cu lumea celui viclean, își pierde puterea sa de a săra și, în afară de nume, nu-i mai rămâne nimic comun cu Biserica lui Hristos. Este vremea să ne întrebăm: Nu cumva așa ceva se întâmplă și cu noi cu toți atunci când ne alăturăm puterilor demonice ale lumii și lucrăm, nu pentru Hristos, ci pentru acelea?

\r\n

Și chiar dacă aceasta se întămplă fără să ne dăm seama, vom fi cu toții de acord că în felul acesta nu slujim lui Hristos, ci slujim „stăpânitorului lumii acesteia”. La fel se întâmplă și cu puterea de a lumina a Bisericii. Ca să rămână lumină, trebuie să rămână neatinsă de întunericul lumii. Cu cât înaintează secularizarea ei, cu cât mai mult întuneric intră în sânurile ei, cu atât intră apa înăuntrul corăbiei ea, cu toate consecințele neașteptate. Secularizarea nu poate niciodată să aducă extinderea și dezvoltarea în Hristos a Bisericii. Lumea nu se câștigă cu secularizarea, dimpotrivă, când Biserica se secularizează, își pierde identitatea ei. Pentru ca Biserica să-și păstreze esența ei, trebuie să rămână lumină și sare, așa cum a vrut-o Hristos și așa cum a întemeiat-o  El în lume.

\r\n

Frații mei,

\r\n

De aici ajungem la o însemnată constatare. În felul acesta se explică mica iradiere de lumină a Bisericii noastre, în dimensiunea ei omenească, astăzi. Ea nu iradiază, pentru că noi creștinii ne-am pierdut lumina. Ea nu schimbă fața lumii, pentru că noi am rămas acri și nesărați. Desigur, lucrarea Bisericii continuă, și cea sfințitoare și cea mântuitoare. Dar ceea ce se face, se face deoarece Harul lui Dumnezeu nu ne-a părăsit. Dacă Hristos nu Se vede în societate, să învețe, să lumineze, să facă minuni, este pentru că noi L-am alungat pe Hristos din lăuntrul nostru. Și, pe de o parte, Biserica (care păstorește) devine din ce în ce mai mult lumească în structura și activitatea ei, iar pe de alta, noi, ca persoane, tot mai mult ne aliem și ne formăm după lume.

\r\n

Iată de ce astăzi, poate mai mult decât oricând, este nevoie să vorbim despre Sfinții Părinți, care au fost și sunt în fiecare epocă lumina lumii și sarea pământului.

\r\n

PROTOIEREU GHEORGHIE M. METALLINOS

\r\n

Sursa: http://www.marturieathonita.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *