Marta și Maria – făptuirea și contemplația tinereții

Cunoaștem tineri care se comportă potrivit vremurilor, iar uneori și tineri care sunt mai maturi. Pe primii îi caracterizează faptele și acțiunea, pe cei din urmă, gândirea și contemplația. Cei dintâi par pragmatici și intransigenți, iar cei din urmă, sensibili și meditativi. În situația descrisă în pasajul din Evanghelia după Luca (10, 38-42), unde ne este înfățișată întâlnirea surorilor Marta și Maria cu Mântuitorul Iisus Hristos, regăsim ambele categorii descrise anterior simbolizate de cele două surori: făptuitorii și contemplativii.

„Și, pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: «Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute». Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: «Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea»” (Luca 10, 38-42). Intrarea în casa celor două surori a Mântuitorului Iisus Hristos conduce la o atitudine sufletească diferită din partea lor. Pe de o parte, Marta începe pregătirile pentru un ospăț în toată regula, agitându-se pentru a oferi musafirului special care i-a intrat sub acoperiș o găzduire cu totul deosebită. Maria, pe de altă parte, se așază tăcută la picioarele Lui ascultând fascinată tot ceea ce are Hristos să-i spună. Marta Îl slujește prin acțiunile ei exterioare, Maria Îi închină toată făptura ei interioară, toate gândurile, toată mintea, toată inima. Și, evident, cele două atitudini ajung într-un impas. Marta se istovește la un moment dat și, simțind puțină gelozie, Îi cere Mântuitorului să fie ajutată și de sora ei, fapt care prilejuiește acel răspuns fără ocolișuri că se îngrijește de multe, dar pierde din vedere esențialul, interioritatea, transfigurarea lăuntrică. Avem de-a face așadar cu două tinere femei, dintre care la prima strălucește pragmatismul exterior, iar la cealaltă, viața sufletească interioară.

Tinerii pragmatici

Îi recunoști după energia debordantă de care dau dovadă. Simt nevoia să ia atitudine în majoritatea situațiilor. Se implică în multe proiecte și atrag după sine și pe colegii sau prietenii mai puțin entuziaști. Părinții se bucură de ei pentru că simt toată vitalitatea pe care aceștia o pun în practică și observă rezultatele deosebite cu care se încununează uneori. Însă des, mult prea des, tânărul pragmatic ajunge în situația de a fi dependent de rezultate, de carieră, de sprijinul altora, la fel cum se petrece și cu Marta în exemplul de mai sus. Atunci gândirea lui idealistă se transformă în gândire politică, interesată, mai mult sau mai puțin egoistă, își dorește victoria cu orice preț și nu acordă suficientă atenție și celor din jur, nevoilor lor, idealurilor lor, persoanei lor. Egocentrismul absoarbe ca un burete toată puterea interioară a unui astfel de tânăr. În căsnicie, mai târziu, se pune pe primul plan, încearcă să își impună voința în mod arbitrar asupra propriilor copii, devine uneori bolnăvicios și sensibil la orice nu îi convine, mofturos din punct de vedere emoțional, dificil de abordat, insensibil la suferința altora. Pragmatismul te face eficient, îți dă energie exterioară, dar te smulge din propriul suflet, te depersonalizează, te transformă într-o ființă „tehnologică”, în care rezultatele țin loc de emoții, de putere interioară, de viața spirituală vie. De aceea, acești tineri au nevoie de Hristos pentru a-și potoli puțin tendințele expansioniste, pentru a înțelege că în viață nu doar rezultatele sunt importante, că succesul este înșelător și acționează asemenea unui drog – ori de câte ori ai consuma din el, niciodată nu va fi suficient, iar dacă lipsește, atunci sevrajul te doboară instantaneu.

Tinerii contemplativi

Îi observi cum se strecoară singuratici prin marile mulțimi, adesea cu capul plecat, privind în jur aproape absenți. Meditativi, însoțiți uneori de o carte, alteori de foi de hârtie pe care desenează sau scriu propriile gânduri, se retrag tăcuți în cochilia lor interioară atunci când cei din jur încearcă să inițieze un dialog cu ei. Se deschid arareori în fața altora și numai celor care le-au câștigat prin îndelungate stăruințe încrederea și prietenia. În schimb, pe cât de săracă și tristă pare înfățișarea lor exterioară, pe atât de bogată este cea interioară. Petrec ore întregi urzind meticuloase planuri și gânduri, prin fața ochilor lor trec multe imagini frumoase și, dacă sunt credincioși, rămân de o curăție sufletească aproape ireproșabilă. Dar au multe momente în viață când sunt absenți, când nu pot să îi sprijine pe cei din jur, sensibilitatea lor mentală îi face vulnerabili în fața celor care rănesc prin vorbe aproape fără a-și da seama. Sunt asemenea unor făpturi de care te miri că pot trăi pe această lume atât de vulgară, violentă și obscenă, care nu știe uneori decât să strivească fiecare suflet cu rigurozitate, să-l facă total insensibil, nepăsător, dur ca o piatră. Și totuși, dacă ei învață asemenea Mariei, să se agațe sufletește de Mântuitorul Iisus Hristos, atunci interior devin foarte stabili, iar punctele pe care mai înainte le observau a fi slabe le transformă în puncte tari.

Un exemplu: Mănăstirea Marta și Maria

În presă și în televiziune s-a vorbit adesea de dragostea pe care moștenitorul tronului britanic, prințul Charles, o are față de Muntele Athos și, în egală măsură, despre preferințele sale pentru diferite zone liniștite din țara noastră. Puțini cunosc, însă, istoria bunicii sale, prințesa Alice, mama prințului Philip, soțul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Prințesa Alice s-a convertit la Ortodoxie în anul 1928, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ajutat în repetate rânduri răniții, implicându-se în multe acte caritabile. Totodată, în 1947 a fondat Mănăstirea Marta și Maria din Atena pentru ajutorarea nevoiașilor și a persoanelor care avuseseră de suferit din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, locuind împreună cu măicuțele și purtând haine monahale. Deși a fost diagnosticată în tinerețe cu o boală mentală severă, care i-a afectat mult existența, și a suferit toată viața de surzenie, a găsit curajul de a îmbina în existența sa atât exemplul Martei, cât și al Mariei. A fost un ajutor pentru ceilalți, dar, în același timp, și-a păstrat o viață interioară bogată, desăvârșită. Nimic nu este întâmplător pe acest pământ. Și acum să spunem cu Sfântul Grigorie Teologul: „Să preferi acțiunea sau contemplarea? Priveliștea unor fapte desă­vârșite sau a cât mai multor fapte? Ambele sunt primite și iubite. Tu însă tinde mai mult spre ce-ți stă în fire” (apud Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos între cer și pământ, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 22015, p. 239).

Un articol de: Pr. Adrian Agachi

sursa: www.ziarullumina.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *