Moșneagul

\r\n

\r\n

\r\n\r\n \r\nLângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,\r\nUn bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse\r\nSub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,\r\nPetrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.\r\n\r\nFăr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,\r\nRezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.\r\nChinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,\r\nPână când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.\r\n\r\nUneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,\r\nGârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,\r\nArătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:\r\n„Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”!\r\n\r\nÎl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,\r\nCei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.\r\nEl, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:\r\n„Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”!\r\n\r\nAni în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,\r\nÎnsă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.\r\nŞi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,\r\nFăr-a-şi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.\r\n\r\nÎnainte lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,\r\nOri de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.\r\nDupă ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:\r\n„Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”!\r\n\r\nDe-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,\r\nÎntr-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,\r\nVru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,\r\nCe bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.\r\n\r\nRepede făcu o pâine din faina cea mai albă,\r\nPlămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.\r\nCum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:\r\n– De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!\r\n\r\nCerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,\r\nDar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.\r\nŞi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:\r\n„Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”!\r\n\r\nDupă ce colindă satul, se întoarce la bordei\r\nŞi-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.\r\nDar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,\r\nUn fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.\r\n\r\nObosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,\r\nCând sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,\r\nNemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:\r\n– Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?\r\n\r\nCăci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,\r\nŞi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.\r\nŞtiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,\r\nÎţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.\r\n\r\n– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,\r\nŞi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.\r\nIa-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;\r\n„Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”!\r\n\r\nDupă ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat\r\nSpre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.\r\nAjungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,\r\nDar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.\r\n\r\n- Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?\r\nÎnsă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:\r\n– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă\r\nCe mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!\r\n\r\nUn fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,\r\nCare-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.\r\nŢipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,\r\nVrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.\r\n\r\nÎn durere-şi vede fapta cea nebună\r\nŞi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.\r\nÎn urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:\r\n„Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”!\r\n\r\n

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *