NENUMĂRAȚI SUNT MARII PĂCĂTOȘI, PE CARE HRISTOS I-A PRIMIT ATÂT DE FRUMOS!

Când spovedeam în Canada, îmi era milă de oameni și mă rugam cu lacrimi astfel: „Doamne, învrednicește-mă să îi iubesc pe oameni, așa cum Tu îi iubești. Să îi iert, așa cum Tu îi ierți. Dă-mi din acest Duh al Tău, cu care rabzi și iubești, ca și eu să rabd, să iubesc, astfel încât dragostea să mă ajute să ajut prin puținul ce pot să îl ofer cu harul Tău”.

Și astfel, cu această rugăciune simțeam multă dragoste pentru oameni. Câtă cinste ne acordă Dumnezeu! În clipa când îngenunchem, în clipa când plângem, când ne pocăim sincer și plângem pentru păcatele noastre, în clipa când sub epitrahil ne osândim pe noi înșine și ne socotim vinovați și necurați, mărturisind păcatele noastre curat, trebuie să cunoaștem că pricinuim cetelor îngerești multă bucurie. Dar oare îngerii ce treabă au cu noi? Aici se vede marea, nesfârșita dragoste a fraților noștri, pe care îi avem în Ceruri.

Avem cu toții lângă noi și câte un înger păzitor credincios, care nu se îndepărtează. Însă atunci când noi păcătuim, îl alungăm; iar el se îndepărtează. Vrem să îl avem alături de noi? Să respectăm Evanghelia, să păzim curăția, să facem rugăciune, să păstrăm legătura cu Dumnezeu. Când ne rugăm, și îngerul păzitor se roagă împreună cu noi. Vine demonul și ne fură mintea. Ne-o duce în toate părțile. Iar îngerul vine să ne-o adune. Toți acești nenumărați îngeri sunt frații noștri mai mari, care se roagă pentru noi.

Un pustnic foarte mare, Sfântul Nifon, se ruga fiind răpit în extaz. A văzut un suflet care a trăit în feciorie și curăție în viața pământească. Adormise în Domnul și doi îngeri urcau sufletul cu bucurie la Cer spre dumnezeiescul Tron. În timp ce sufletul urca, acest om sfânt a văzut alți îngeri care mai înainte urcaseră alte suflete, le lăsaseră acolo și coborau acum către cele de jos. Dar fiindcă atunci când predaseră acele suflete, se apropiaseră de dumnezeiescul Tron și se închinaseră lui Hristos, primiseră mireasmă dumnezeiască din această apropiere.

Îngerii după firea lor, din Rai și din întreg Cerul, au mireasmă. Dar apropiindu-se de dumnezeiescul Tron, au primit o deosebită mireasmă duhovnicească. Și pe când coborau, au întâlnit acest suflet, l-au îmbrățișat și l-au sărutat cu dragoste, de bucurie și fericire, că acest suflet reușise să treacă de vămi și să urce neîmpiedicat către Dumnezeu. Și sufletul simțea mireasma aceasta și de aceea simțea multă nădejde și curaj, cum că și el se va apropia de dumnezeiescul Tron.

Nenumărați sunt marii păcătoși, pe care Hristos i-a primit atât de frumos! Apostolul Petru s-a lepădat de El, dar și-a înțeles greșeala sa, s-a pocăit și a vărsat râuri de lacrimi, a plâns cu amar… Avea inima        puțin deschisă și au intrat în ea razele cunoașterii de sine și ale pocăinței. Și Domnul l-a privit cu ochi milostiv, încurajându-l: „Chiar dacă te-ai lepădat de Mine, tu însă când te vei întoarce, să-i întărești pe frații tăi!”. Și a devenit marele Apostol Petru. În vreme ce Iuda, care L-a trădat, nu a avut smerenie și pocăință, a deznădăjduit și a pierdut jocul.

Avem și alte persoane în viața lui Hristos, care erau mari păcătoși, dar cu întoarcerea lor s-au mântuit. Este femeia desfrânată, pe care Biserica ne-o prezintă în primele zile ale Săptămânii Patimilor. Ce pocăință frumoasă, câtă frumusețe! Aceasta, care era „cufundată în păcate”, a primit raza de lumină în sufletul ei și L-a cunoscut pe Mântuitorul ei! Hristos a fermecat-o cu frumusețea milostivirii Lui și cu ochiul dragostei Sale, iar ea îndată a alergat la vânzătorul de miruri și a spus:

– Dă-mi cel mai bun mir pe care îl ai, cel mai scump! Nu contează prețul.

– Dar este foarte mare prețul! Nu poți să-l cumperi tu…

– Pot să-l cumpăr, fiindcă pocăința mea este întregită. Oricât ar costa, pentru mine este nimic… Dă-mi mirul repede, ca să merg să-l ung pe Acela Care mi-a șters păcatele, mi-a șters necurăția. Pe Acela Care Și-a întins Dreapta Sa și eu am ieșit din sine… Îl ador pe Învățătorul!

Și aleargă cu mirul în mâini și cade înaintea Lui, ungându-I Preacuratele Sale Picioare și le șterge cu părul ei cel bogat. Iar Domnul văzând cât de izvorâtor de mir era sufletul ei, i-a dat curaj, zicând către așa-zișii iubitori de oameni, care protestau pentru pierderea acelui mir:

– Lăsați-o pe femeia aceasta să facă ceea ce dorește. Mai înainte de îngroparea Mea a venit și a aruncat mir pe Trupul Meu. Fapta aceasta va fi ca o pomenire veșnică!

Adică avea să devină ca o pildă de pocăință și întoarcere a omului păcătos la picioarele lui Hristos.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *