„NU MAI POT SĂ CÂNT OMULUI, DE-ACUM VREAU SĂ CÂNT DOMNULUI!”

Maica Anastasia (Igiroșanu)

O voce caldă, pătrunzătoare, liniștitoare – într-un cuvânt, Puica Igiroșanu, cântăreață de jazz din anii ʼ70, într-o perioadă de mare înflorire a muzicii românești. Brusc, vocea aceasta se stinge – dar doar în exterior. Lăuntric, Puica descoperise o altă voce, un alt glas, al inimii, cu care începe să-I cânte Domnului.
O poveste cutremurătoare, care ne dă multe răspunsuri la întrebările noastre privind marile convertiri, începând cu femeile care duceau o viață departe de Dumnezeu și au ajuns apoi „întocmai cu Apostolii”. O schimbare a privirii de pe sine însuși pe celălalt, cu o dragoste care dă, în sfârșit, sens unei existențe ce părea să aibă din belșug cele ale lumii, dar era „plină” de „un mare vid lăuntric”. O dragoste dăruită până la capăt, care nu se mai termină, „până la sfârșit”. O ardere de tot și o naștere din nou. În Domnul, cu Domnul, pentru Domnul. (A.S.)

– Maica Anastasia, vă propun să ne întoarcem în timp, să vă amintiţi cum v-ați petrecut copilăria şi adolescenţa…
– În prima fază a copilăriei mele, înainte de clasele primare, eram foarte religioasă. Mă duceam la biserică și cântam cu oamenii mari. Pe urmă m-au dat părinţii la o şcoală catolică, „Notre-Dame” din București, și așa mi-am petrecut primele patru clase, în plină atmosferă religioasă – dar, bineînțeles, într-o ambianță catolică, deși părinții mei erau ortodocși.
N-a durat decât patru clase primare; după aceea școala a fost desființată de sistemul comunist. Și am intrat la Liceul „Iulia Hașdeu” – un liceu normal, dar unde primeam deja educație ateistă. Părinţii mei se speriaseră de mine, că eram prea religioasă; au vrut să mă tempereze și mi-au zis: „Fii atentă, nu-ţi mai faci semnul crucii când treci pe lângă o biserică!”. Și m-au învățat să-mi fac semnul crucii cu limba în cerul gurii. Se temeau de comuniști, nu aveai voie pe-atunci să faci astfel de gesturi. Și, încet-încet, nemanifestându-mă – deși, când aveam şedinţe mari în şcoală, copiii aplaudau iar eu îmi făceam cruce, rămăsesem cu reflexul ăsta –, în cele din urmă le-am pierdut pe toate şi eram prin alte sfere. Cu tineretul, cu muzica, știți, cu ispitele vârstei.
Eu am făcut Conservatorul, dar înainte de Conservator am avut o perioadă în care am început să-mi pun tot felul de întrebări – de ce? Pentru că am trecut printr-o criză existenţială, când un prieten m-a trădat și a fost o durere pentru mine… M-am retras zece zile, n-am mâncat, n-am băut – aproape n-am băut nimic. Și după zece zile m-am trezit din criza asta şi mi-am zis: „Hai să iau o bucată de hârtie și să scriu!”. Și-am început: „Pentru ce merită să trăieşti?”. Asta era întoarcerea mea. „Bani?” „Nu”. „Carieră?” „Nu”. „Succes?” „Nu”. Pentru că eu începusem deja să cânt. Și, la sfârşitul acestor întrebări, brusc mi-a venit în minte o amintire din vremea când cântam cu o echipă, cu care eram trimişi la ţară, în uzine, în fabrici. Și țin minte că, în timp ce cântam, la un moment dat m-am gândit să mă uit în jos, la primul rând, să văd ce fel de oameni sunt acolo. Și am văzut acolo niște fețe de oameni necăjiți, săraci, cu dunga mizeriei pe obraz, îmbrăcaţi în gri – ca la fabrică –, și m-a năpădit o milă nespusă pentru oamenii aceia… Imaginea asta mi-a apărut în momentul în care eu mă întrebam pentru ce merită să trăieşti. Și răspunsul mi-a venit: de milă, de mila celuilalt. Adică nimic pentru sine, ci mai curând să te îngrijești de celălalt. La sfârșitul crizei, când nu găseam nici un răspuns, mi-a venit imaginea asta și mi-a dat răspuns.
– V-a dat puterea să începeți o viață nouă…
– Știți ce s-a întâmplat? Am simţit un har că venea peste mine și, când mi s-a încălzit inima de milă, m-am trezit. Și gata, asta a fost, mi-am revenit din toată criza asta, m-am îmbrăcat și am ieşit să mă duc la ai mei. Când am intrat la ei, nu mă recunoşteau, că arătam altfel, nu știu… Și am fost atât de bună şi de blândă, adică simțeam că mă năpădise un har, așa… Când mergeam pe stradă, până să ajung la ei, țin minte că nu voiam să omor nici o furnică în drumul meu. Și o lumină, așa… Mă simţeam uşoară. Am simțit eu că era ceva. Starea asta a durat vreo zece zile – zece zile în care eram deasupra… Pluteam.
Alt moment a fost când am primit de la un băiat o cruce, el fiind evreu; evreu, dar avea toată casa plină de icoane. Mi-a dăruit o cruce, o cruce metalică, o găsise el la consignaţie. Și eu atât de mândră am fost de crucea aceea, încât la un moment dat am pierdut-o pe stradă. Am plâns… Țin minte că aceea a fost prima mea rugăciune, fără măcar să știu către cine. Mă uitam în sus, spre cer, şi parcă vedeam ceva, dar eram extraordinar de necăjită și deznădăjduită. La care băiatul acela îmi dă ideea, zice: „Haide să dăm un anunţ la ziar: Pierdut bijuterie de familie”. Dăm anunţul și, peste o lună, în aceeaşi zi în care am pierdut crucea, primesc un telefon: „Ştiţi, cred că am găsit!”. Ne întâlnim, era o nevăzătoare. Mergând pe stradă, i-a lucit ceva pe jos. Și a ridicat-o, şi s-a simţit fericită: „Uite ce-am găsit!”. A fost pentru mine o minune.
Deci am primit răspuns la rugăciune, rugăciune cu lacrimi – nici nu mai țin minte ce ziceam, că nu știam să mă rog, spuneam doar: „Ajută-mă! Ajută-mă să găsesc crucea!”. Şi asta e ciudat, că nici nu ştiam încă ce-i cu crucea…
„Gata, aici mă-ntorc!”
– Erați tânără, ați început cariera muzicală… Cum vă raportaţi la Hristos în perioada aceea?
– Ei, totul a început odată cu căutările mele… Au fost aceste mici catastrofe care, cumva, m-au șocat și m-au trezit. Adică, pentru ce trăim? Asta a fost prima întrebare. Care-i sensul, care-i calea? Pe urmă, crucea… Alt moment a fost când eram la mare şi am făcut un autostop. Se opreşte un domn şi, mergând cu el până la Constanţa, am început să stăm de vorbă. Și-i spun eu așa, într-o doară: „Simt un mare vid lăuntric…”. La care el zice: „A, stai că-ţi fac cunoştinţă cu soţia mea!”. El era medic; soţia lui e cea care m-a adus la biserică din nou. La Sfântul Spiridon m-a dus prima oară. Și ori de câte ori intram în biserică, îmi venea să plâng, adică trăiam starea asta de regăsire. După aceea m-a dus la Părintele Arsenie Papacioc, care a fost primul meu duhovnic. Și a fost primul care a început să mă îndrume. Ştia cine sunt şi cum sunt, dar nu am simţit nici o judecată din partea lui. Era blând şi iertător, te simţeai acoperit de dragostea lui.
Între timp, am avut ocazia să emigrez. Și așa am ajuns în Anglia. Prima zi când am ajuns în Anglia, cineva m-a dus în Hyde Park. Ăsta-i cel mai mare parc din Londra, care are un loc care se cheamă Hyde Park Corner, unde cine vrea să le vorbească oamenilor vine acolo și se așază pe o cărămidă şi vorbește. Primul lucru pe care l-am auzit când am ajuns acolo a fost: „Ce minunat e să trăieşti în sistemul comunist!”. Ce ironie!
Acolo Dumnezeu a ţinut seama de căutarea mea, că eram pe atunci în plină căutare. Într-o duminică (mă duceam la biserica românească), preotul zice: „Mergem la biserica rusă, că astăzi se ţine o vecernie panortodoxă”. Era la începutul Postului Mare. Mergem acolo, intru și-mi dau seama: era un duh de rugăciune foarte puternic! Slujea Mitropolitul Antonie de Suroj. Eu nu ştiam cine este, dar când am intrat acolo, era o rugăciune în biserica aceea… „Gata”, mi-am zis, „aici mă-ntorc!”. Şi aşa a fost, acolo am rămas, acolo veneam la slujbe. Și el slujea ca preot, chiar dacă era episcop, dar numai o dată pe an slujea ca episcop. Sâmbătă seara spovedea, și am început să mă spovedesc la el. Lucru care m-a învăţat foarte multe – felul în care s-a purtat, mila, dragostea, nejudecata lui… Cred eu că el m-a învăţat să fiu liberă. Nu era rigorist, deloc. Adică: „nu trebuie să faci asta!” sau „de ce-ai făcut ailaltă?”. Avea dragoste de om, de celălalt, de aproapele. Asta am învăţat de la el. M-a primit și în orele de întrevederi. El după slujbe trecea prin catedrală cu un caiet şi ştiai că poţi să-i ceri o întrevedere. Și, după un timp, m-a primit. Eu, cu probleme serioase, dar el avea un umor al lui, personal, că îndată ce detecta în tine o asemenea stare, imediat te elibera cu o glumă, cu un cuvânt, imediat te făcea să zâmbești.
Nu spun că la fiecare spovedanie îmi revenea plânsul ăsta… Învăţam să mă pocăiesc, cred eu. Adică eram într-un proces de curăţire, că eu am făcut cu el spovedanie de toată viaţa, adică am luat așa, fiecare lucru în parte, începând din copilărie, deşi mă spovedisem la Părintele Arsenie Papacioc, dar spovedania aceasta a fost diferită. Mitropolitul Antonie m-a luat în mâinile şi în inima lui. Și el mi-a trasat drumul şi mi-a umplut inima de dragoste. M-a tămăduit cu dragostea lui.
„Sufletul trece printr-o perioadă de curăţire, de înnoire, de luminare”
– În acest timp erați deja cunoscută în țară ca interpretă de jazz…
– Da, bineînțeles, numai că în momentul când m-am convertit, când mi s-a schimbat direcția, am simţit că nu mai pot să cânt aşa, că nu mai pot să cânt omului, că de-acum vreau să cânt Domnului. Nu se mai potrivea. Deși cântecele pe care le cântam erau cuminţi, dar nu mai voiam.
Când am ajuns în Anglia, am înregistrat la BBC colinde românești, o dată, de două ori, apoi cineva a aranjat un concert. Am cântat, dar nu mai eram ca înainte… Și, încet-încet, mi-am dat seama că nu mai puteam.
(…)
Articolul integral poate fi citit în numărul din mai 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”
http://www.familiaortodoxa.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *