Nuntă fără jurăminte

Există câteva aspecte prin care creștinismul răsăritean și cel apusean se diferențiază în mod clar în ceea ce privește Taina Sfintei Cununii. Unele caracteristici ale slujbelor cununiei în creştinismul apusean nu se regăsesc în răsărit şi vice-versa. În multe biserici răsăriteane slujba care se oficiază la nuntă este denumită şi “cununie”, după denumirea părții centrale – încununarea mirelui şi a miresei. Totuşi cea mai mare diferență între slujbele cununiei din apus şi răsărit constă în rolul jurămintelor făcute de miri: aceste jurăminte nu există în slujba ortodoxă.

Cei care nu ştiu multe despre nunțile ortodoxe sunt adesea suprinşi de acest lucru – cum să existe o nuntă fără jurăminte? Cum se poate ca două persoane să se căsătorească fără să facă promisiuni? Unii glumesc spunând că în ortodoxie nu se cere ca mirele şi mireasa să jure strâmb în ziua nunții! Dar lipsa jurămintelor e mai mult decât o diferență între cele două slujbe – teologia cununiei e foarte diferită – şi e o diferență asupra căreia se merită să reflectăm.

În timpul slujbei ortodoxe mirii sunt “logodiți” mai întâi prin schimbarea inelelor. În centrul bisericii preotul rosteşte rugăciuni. În timpul acestora, într-un fel de “epicleză” (invocarea Sfântului Duh pentru un anumit scop – prezentă în toate tainele Bisericii), preotul Îi cere lui Dumnezeu să fie prezent, să le dea nuntă cinstită şi viață neîntinată, roua raiului şi multe binecuvântări, să îi izbăvească de tot necazul, mânia, nevoia şi primejdia, şi chiar înainte de  încununare:

“Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N)*, pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni.”

Apoi preotul îi cunună (de trei ori), spunând de fiecare dată: “Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” (vezi Psalmul 8:5).

În răsărit însă nunta se axează pe jurăminte. “Iei … această femeie … şi promiți să o iubeşti şi să o prețuieşti  … etc până când moartea vă va despărți?” Când eram anglican am fost învățat că mirii sunt cei care slujesc de fapt taina cununiei. Preotul este doar un martor şi se roagă pentru binecuvântarea lui Dumnezeu.

Această parte esențială a nunții a încurajat creativitatea în ultimii ani. “Scrierea propriilor jurăminte” a devenit extrem de importantă pentru multe cupluri (aducând cu sine şi un pic de nelinişte). Am auzit jurăminte foarte frumoase dar şi unele extrem de banale.

Rolul jurămintelor în cadrul nunților din apus poate avea consecințe neaşteptate.

Cultura noastră, conform logicii jurămintelor, vede căsătoria ca pe un contract între două persoane, conținând anumite promisiuni despre realizarea unor sarcini. Pentru aceste detalii ale contractului este nevoie de “martori” (acesta fiind limbajul utilizat). Biserica dă binecuvântarea, dar esența căsătoriei civile şi a ceremoniei religioase este reprezentată doar de muzică şi de ornamente, nu de slujba propriu-zisă. M-am întrebat adesea dacă statul ar putea declara căsătoria ortodoxă nulă deoarece nu conține nici un fel de promisiuni.

Această înțelegere a căsătoriei ca un contract a devenit problematică în contextual dezbaterilor actuale despre căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Dacă vedem căsătoria ca un contract, nimic nu poate împiedica două persoane să încheie un contract. Dacă ambele persoane sunt dispuse să recunoască cererile şi dorințele celuilalt, nimeni nu poate spune că nu au dreptul să încheie un asemenea acord. Căsătoria este un contract deschis.

Totuşi căsătoria ortodoxă nu presupune nici un contract. Un cuplu vine în fața lui Dumnezeu în biserică unde are loc taina. Duhul Sfânt se coboară asupra unui bărbat şi a unei femei şi îi uneşte într-un suflet şi trup. Taina căsătoriei e o unire, nu un contract.

Nu toți oamenii pot fi uniți. Sfântul Pavel avertizează asupra unirilor false sau vătămătoare:

Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânate este un singur trup cu ea? „Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup”. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu                (I Corinteni 6: 15-20).

Dacă am vedea căsătoria ca un contract, atunci din punct de vedere teoretic s-ar putea încheia orice contract (poate nu ar fi o alegere înțeleaptă, dar nu imposibilă). Totuşi, potrivit învățăturii ortodoxe, căsătoria se împlineşte de obicei prin naşterea de prunci. Se împlineşte în mod tainic “într-un trup” (naşterea de prunci fiind doar un exemplu). Nu toți cei căsătoriți au copii, dar o astfel de împlinire este văzută ca o regulă. În tradiția ortodoxă există familii care au zămislit copii, deşi nu mai aveau vârsta care să le permită acest lucru (Avraam şi Sara, Ioachim şi Ana, etc). Dar încercarea de a crea o unire din ceea ce nu poate sta la baza unei uniri nu poate duce la căsătorie. Relații, şi chiar contracte, se pot încheia într-adevăr, însă unirea este ceva cu totul diferit. Sfântul Pavel nu foloseşte exemplul unirii pentru a respinge căsătoriile între persoane de acelaşi sex deoarece nu se poate vorbi de unire în acest caz. Obiecțiile sale (şi cele ale Bisericii) au alte motive.Sfântul Pavel trece în scurta predică de la alipirea de o desfrântă la unirea spirituală cu Hristos. În mod clar, pentru sfântul Pavel, unirea este unire în ambele cazuri și nu un contract.

Până la un punct, ortodoxia ar putea avea obiecții față de toate căsătoriile care respectă modelul apusean din cauza idei de contract. Totuşi nici o astfel de obiecțe nu a fost făcută. Pe măsură ce societățile civile testează noi definiții, ar trebui poate să luăm în calcul astfel de obiecții. Obiecția nu s-ar referi la declararea căsătoriei de tip contract nulă, ci doar extrem de prost înțeleasă.

Îndatoririle care decurg din căsătorie nu sunt impuse de clauzele unui contract – decurg mai degrabă  din “carnea şi oasele noastre”. Nu avem nevoie de un contract cu atmosfera pentru a respira – respirăm pentru a trăi. Analogia nu este perfecta, dar nici nepotrivită.

Gândindu-mă la toate acestea, mă întrebam odată dacă ar trebui să nu mai folosim cuvâtul “sex” pentru a descrie relația dintre un bărbat şi o femeie. Am putea folosi în schimb cuvântul “căsătorie”? “Te-ai căsătorit cu fata aceea?” Poate că o astfel de schimbare a termenilor i-ar ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine natura relațiilor trupeşti.

Cuvintele şi slujbele sunt importante, în special atunci când natura lor şi contextul se schimbă. Conceptul de “contract” şi câmpul lui semantic au deservit lumea apuseană timp de multe secole. Cred că acest lucru a făcut ca o relație care ar fi fost descrisă mai bine în termeni structurali să fie văzută în mod exagerat din perspective legii. Astăzi, ideea de contract a triumfat asupra obiecțiilol, iar limbajul (şi slujba) se pare că dezamăgesc.

Limbajul folosit pentru a vorbi despre căsătoria după modelul răsăritean poate inspira gândirea altor creştini. Este datoria creştinilor ortodocşi să reflecteze serios la substanța Tradiției lor.  Creştinii ortodocşi ar face bine să îndepărteze confuzia înțelegerii contractuale pe care s-ar putea să o fi  însuşit în mod neintenționat.

“Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”!

 Părintele Stephen Freeman.

Traducere de Mădălina Stălniceanu

https://parintelestephen.wordpress.com/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *