Dumnezeu există? – o întrebare filosofică fundamentală, care vizează originea, evoluţia şi sfârşitul tuturor lucrurilor şi la care oamenii, din zorii civilizaţiei şi până astăzi, au căutat neîncetat răspunsul. (Pentru ortodocși este clar și ferm răspunsul pozitiv). Cine a creat lumea? Este Universul realitatea supremă, imanentă sau există o fiinţă superioară care-l întrece? De unde am venit? Ce este “dincolo”? Care este scopul vieţii? Cum pot fi explicate armonia şi echilibrul naturii? Toate aceste întrebări frământă mintea omului care încă nu L-a descoperit pe Dumnezeu.
Universul este atât de bine organizat încât şi timpul nostru se măsoară în funcţie de rotaţia Pământului, a stelelor, toate atât de precise încât ritmurile, repetabile, aşa cum le percepem noi, pot fi anticipate fără greş. Există o “intenţie” a unei puteri absolute dincolo de toate acestea?
Ateii consideră că, dacă nu există dovezi empirice ale faptului că Dumnezeu există, atunci înseamnă că El nu există. Se poate constata însă, aici, o eroare de logică, aşa-numitul “argument al ignoranţei” (argumentum ad ignorantiam), în sensul că absenţa unei dovezi ar fi dovada inexistenţei lui Dumnezeu. Dar absenţa dovezii existenţei unui lucru nu înseamnă că acel fapt/lucru nu există.
Pentru ca ateismul să fie o poziţie raţională, ar trebui să aducă dovada inexistenţei lui Dumnezeu, ceea ce este imposibil, deoarece condiţia necesară ar fi să putem cunoaşte toată realitatea, inclusiv pe cea imperceptibilă şi să “vedem” că nu există.
Ştim că Universul a avut un Început. Or, tot ce are un început are şi o cauză. Prin urmare, trebuie să fi existat o cauză foarte “puternică”, în stare să creeeze acest Univers. Apoi, ordinea Universului, care este desăvârşită, se pare că a fost “ajustată” cu precizie pentru a permite viaţa.
Doar o uşoară abatere de la ceea ce numim legile fundamentale ale fizicii ar fi fost de ajuns pentru ca viaţa să fie imposibilă. Iar un astfel de rezultat este mai greu de obţinut din “întâmplare”, fiind, mai degrabă, efectul unei “cauze” extraordinar de inteligente.
Blaise Pascal, matematician şi fizician, din secolul al XVII-lea, care, în urma unei revelaţii religioase, a abandonat ştiinţele exacte, pentru a se dedica filosofiei şi teologiei, vorbeşte, în operele sale, despre un Dumnezeu al iubirii, care nu poate fi cunoscut raţional, ci doar cu inima, prin revelaţie: “Inima este cea care-l simte pe Dumnezeu, nu mintea”, “Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu”.
“Pariul lui Pascal”, în viziunea filosofiei apologetice, exprimată în lucrarea “Les pensees” (“Cugetări”), postulează că oamenii îşi “pariază” viaţa fie pe existenţa, fie pe nonexistenţa lui Dumnezeu şi că un om raţional ar trebui să trăiască având credinţa în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, o astfel de persoană nu ar pierde nimic, în caz contrar, ar câştiga totul.
Kurt Godel este numele matematicianului şi filosofului austriac (emigrat în SUA, în 1940) care a avut ideea de a aduce o “dovadă ontologică”, bazată pe logica modală, a existenţei lui Dumnezeu.
Kurt Godel nu şi-a publicat niciodată această lucrare, începută în 1941 şi dezvoltată de-a lungul anilor, până în 1970, pentru ca cei care-l cunoşteau să nu creadă că este interesat de teologie, când el era preocupat, de fapt, de partea logică a acestei probleme existenţiale.
Le-a mărturisit doar câtorva prieteni preocuparea sa, iar “dovada ontologică a existenţei lui Dumnezeu”, concentrată in formule matematice, nu a văzut lumina tiparului decât în 1987, la nouă ani de la trecerea în eternitate a matematicianului.
Ideea de a formula o “dovadă ontologică” în sprijinul existenţei lui Dumnezeu i-a fost inspirată lui Godel de o scriere a lui Anselm de Canterbury, un teolog şi filosof neoplatonic, din secolul al XI-lea, considerat întemeietorul argumentului ontologic.
Argumentul ontologic, aşa cum a fost formulat de Anselm, este unul deductiv, care ajunge la ideea că Dumnezeu există prin analiza conceptuală : “1. Dumnezeu este fiinţa supremă, faţă de care altceva mai mare nu există. 2. Fiinţa faţă de care altceva mai mare nu se poate concepe există. 3. Prin urmare, Dumnezeu există”.
Reformulat de Rene Descartes (“1. Dumnezeu este fiinţa perfectă. 2. Fiinţa perfectă există.”), argumentul ontologic a fost acceptat şi de Spinoza şi de Leibniz.
Kurt Godel a modificat puţin argumentul lui Anselm şi, folosind logica modală, a ajuns la o complicată formula matematică, pe baza unor definiţii şi axiome, o adevarată provocare si pentru matematicienii de astăzi.
Evident că, după ce a fost cunoscută, formula lui Godel a provocat nenumărate controverse şi în rândul filosofilor, dar, mai ales, al matematicienilor.
În anii 1990, Christoph Benzmüller, profesor la Universitatea Saarland, din Berlin, la Departamentul Informatică, preocupat deopotrivă de metafizică şi epistemologie, şi Bruno Woltzenlogel, de asemenea specialist în informatică, la Universitatea de Tehnologie din Viena, au constatat, cu ajutorul computerului, că formula lui Godel, care demonstrează că Dumnezeu există, se confirmă.
În lucrarea publicată de cei doi oameni de ştiinţă – “Formalizarea, mecanizarea şi automatizarea dovezii lui Godel, privind existenţa lui Dumnezeu”, Christoph Benzmüller precizează că: “Acest demers ştiinţific nu este destinat să servească vreo religie. Niciun ateu nu va fi convins de o formulă matematică şi nici nu este vorba de un Dumnezeu, ca un bătrân înţelept, cu barbă, cum este reprezentat adeseori, ci de coerenţa unui concept, de o demonstraţie, care dovedeşte logico-matematic existenţa unei entităţi abstracte, perfecte”. Pentru creștinii ortodocși, nu este o ființă abstractă ci Comuniune de Trei Persoane, Sfânta Treime.
Capacitatea de prelucrare a datelor de către computer, eliminându-se orice eroare posibilă, a dus la validarea formulei matematice a lui Kurt Godel si la concluzia exprimată succint: “Afirmaţia Dumnezeu există este adevărată, în sens logic şi matematic”. Altfel spus, Dumnezeu, în definiţia sa cea mai utilizată în metafizică, există în mod necesar. Nu se poate gândi o lume în care El nu există, ar fi iraţional.
Dovada matematică a existenţei lui Dumnezeu nu validează relevanţa/irelevanţa credinţei, ci coerenţa ei. Teorema lui Godel, verificată pe computer, afirmă că ar fi iraţional să spui că Dumnezeu nu există, ceea ce este deja un fapt excepţional.
Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui să ne imaginăm o fiinţă şi mai puternică decât El şi care să “existe”. Cum, logic, nu a fost posibil ca omul să-şi imagineze ceva mai impozant decât cel mai impunător lucru, atunci Dumnezeu trebuie să existe.
Că este definit ca principiu creator absolut, care animă lumea, expresie a perfecţiunii, forţă tutelară (Părinte, Tată), important este că nu numai gândirea teologică, nu numai argumentele metafizice sau empirice, dar şi logica matematică afirmă că “Dumnezeu există”.
Adaptat după : https://destepti.ro/
