O nouă minune a Sfântului Nectarie

Acum cinci veri, circula prin oraş un pliant cu semnele de alertă ale aluniţelor. ADAS, scris vertical, fiecare literă conducându-te către o spaimă particulară (A = asimetrie, D = dimen­siu­ne etc.)

Nu l-am refuzat când mi-a fost întins, aşa cum refuz, de regulă, orice alt pliant de la ambulanţi. I-am aruncat o privire indiferentă în lift, dar apoi una pli­nă de grijă soţului meu, care stătea cu bustul gol, aplecat peste cădiţa în care o spălam pe Sofia noastră mică. Avea pe spate 1000 de semne şi aluniţe. Printre ele, una mare, în două culori, care semăna leit cu una din pozele de pe pliant. „Ha-ha-ha, ai cancer”, am glu­mit, apoi ne-am văzut mai departe de băiţă şi de viaţa noas­tră de părinţi tineri, cu doi copii cruzi.

Pentru că una dintre colegele mele de birou se plângea că are o aluniţă cu halou, am sunat o prietenă să-mi recomande un doctor dermatolog. Pe lângă ea, am făcut o programare şi pentru soţul meu, şi s-a în­tâm­plat să fie exact de ziua lui. A mormăit, s-a codit, mi-a spus că sunt nebună, dar a venit. Colega mea avea un halou închipuit. Pe noi, în schimb, doctorul ne-a programat pentru operaţie în regim fulger a doua zi. „Doamnă, ce să vă spun…” s-a codit medicul. „Este un melanom, dar sperăm să fie un Clark II”. Biopsia a du­rat două săptămâni, timp în care am intrat pe toate fo­rumurile de cancer de piele şi am aflat cum stăm: era cea mai rapidă formă de tumoră; unul dintre cei mai periculoşi adversari, care metastazează aproa­pe instantaneu; iar tinereţea nu era deloc un atu, mai degrabă o împrejurare agravantă. Ca să nu plâng acasă sau la birou, am stat jumătate de zi din fiecare zi a celor două săptămâni, într-un in­ternet café de lângă Universitate. Îmi făcusem prieteni noi: o mamă de doi copii, medic, cu un soţ la fel de bol­­nav, o tânără dintr-un alt oraş, care lupta cu aceeaşi plagă şi tot aşa, o listă de oameni cu poveşti care m-ar fi lăsat indiferentă până ieri. Înainte să se îm­pli­nească cele două săptămâni, eram din ce în ce mai convinsă că biopsia va fi un dezastru. Începusem să văd negru pe alb, cu scris de doctor: Clark IV.

Era într-o joi când a sunat telefonul de la spital: „Lucrurile sunt amestecate! Clark IV, dar…”. Pro­babil că ar fi urmat încurajări, dar ştiam deja că şi du­pă un Clark II au murit oameni cu metastaze cere­brale, aşa că am închis. Am încercat să nu fac mişcări bruşte, ca să nu se năruie de tot lumea mea. M-am îmbrăcat cu­min­te, am sunat după un taxi, cu un ton egal, şi am dis­părut din bi­rou. Prima explozie a început pe scaunul din spatele şofe­rului. Am plâns cu spasme, cu neaju­to­rare şi cu dispe­rarea că nu mă pot stăpâni în­tre oamenii care conduc ma­şini galbene şi nu plâng.

Am încercat să mă rog în drum spre casă. Nu reu­şeam deloc să fac un videoclip în care să nu plâng cu sughiţuri: „Sun la uşă, el îmi deschide şi mă întreabă: «cum este bi­op­sia?». Eu îi spun că nu mare lucru, nişte tâmpenii. Cine a auzit de Clark IV?”. Nu mai ştiu cum am făcut, dar n-am văr­sat lacrimi cu el de faţă. L-am convins că are o problemă, dar nu alar­man­tă. Să n-o lăsăm să sca­pe de sub control, atât. Toată sea­ra am căutat cu disperare cărticica cu care ple­­casem de la Bi­se­rica „Radu Vodă”, cu trei săptămâni înainte. Îmi făcuse intrarea acolo o prietenă. Auzise ea că dacă ci­teşti acatistul Sfântului Nectarie timp de 40 de zile, ţi se poate îndeplini orice dorinţă. N-am vrut să o jig­nesc, dar m-am uitat la ea ca la o fe­meie pierdută. Când am mai auzit că este şi vin­decător de cancer, m-a buşit râsul. Am încercat de câteva ori să citesc din el, dar nu reuşeam să trec de „bucură-te”, „icoase” şi „con­­dace”. Cu min­tea mea periculoasă, am catalogat experi­mentul drept unul sectar şi am aruncat cartea ca pe un reţetar de care nu aveam nevoie. Am aruncat-o, bun! Dar unde? O ve­deam peste tot şi nu era nicăieri. Am răscolit ha­otic peste tot şi, într-un sfârşit, am gă­sit-o. După ce i-am adormit pe toţi şi am terminat ul­tima treabă din casă, am căutat un colţ pentru mine şi acatist.

N-aveam decât două camere, aşa că cel mai sigur loc s-a întâmplat să fie în baie. M-am încuiat, m-am aşe­­zat pe jos şi am început să citesc. Toate cuvintele ca­re nu se legau acum trei săptămâni au că­pă­tat un sens evident. Pe la jumă­ta­tea acatistului, am izbucnit în plâns: „Că la tine nimic nu este cu nepu­tinţă, Sfinte Nec­tarie!” şi am ştiut că dacă ar vrea să mă ajute, n-ar fi deloc im­po­sibil pentru el. Am ter­minat de citit şi toa­tă greutatea zilei s-a dus în sus. M-am culcat liniştită, în prima mea noapte de femeie aproape văduvă, şi am spus aşa: „De-acum, nu mai pot să fac nimic. De-acum este treaba ta, Sfinte Nec­tarie!”. Cele 40 de zile s-au scurs între drumuri la doctori şi pro­gra­mări dis­perate în Elveţia, pentru in­vestigaţia PET (tomo­grafie cu emi­sie de pozitroni). Cu fire nevăzute, Sfân­tul Nectarie mă ajuta să ajung la birou, apoi acasă, un­de-mi spălam copiii, cu aceleaşi mişcări pe care le fă­­ceam şi înainte să aflu că nu vor mai avea tată. Mă ajuta să vorbesc cum vorbesc toţi oamenii, la birou, chiar dacă aş fi deschis gura doar să le spun că l-am întâlnit pe Hristos; stătea în fiecare noapte, la mine în baie, pe jos.

Abia aşteptam să se facă noapte şi să mă duc, ne­văzută de nimeni, la întâlnirea mea. Uneori plân­geam, la partea de în­ceput; alteori, dacă mă apu­cam de plâns, nu mă mai opream până la sfârşit; pot spu­­ne, cu mâna pe inimă, că ni­ciodată nu a lipsit de la în­tâl­­niri. L-am întâlnit pe Hris­tos într-o baie, deşi merita să-l invit într-o sală de tron regal; l-am întrezărit într-o disperare de care nu m-a putut vindeca ni­ciun doctor sau om; l-am cunoscut pe Hris­tos, când tot ce îmi era cunoscut nu mi-a mai fost de folos. Pe Hris­tos nu poţi să-l simţi câtă vreme mai simţi om aproape. Este o chestiune privată între tine şi El. Hristos vine la tine tiptil, când eşti moale; când eşti căzut la pământ, fără şanse reale să te ridici. Întâi te mângâie blând, apoi te susţine să urci şi tot ce îţi cere este să nu-L uiţi după ce nu mai ai nevoie de El, ca să zburzi. Hristos îşi face intrarea pe uşile trân­­tite de medici, ca lespezile pe un mormânt.

Am ajuns în Elveţia într-o du­minică de iulie. Ora­şul pe­tre­cuse peste zi şi era plin de cheflii şi de tarabe cu bere şi wurşti. Ne înlăn­ţu­i­sem cu bra­ţele strâns şi um­blam ca doi stranieri legaţi la galere; ne-am învârtit pe străzi, abătuţi şi excluşi din­tr-o lume care mer­gea mai de­parte, cu bucurii. Am plâns până am adormit şi m-am ţi­nut pentru ultima oară de aca­tist. Am cântărit fiecare cuvânt şi m-am temut că se vor ter­mina şi nu am apucat să-l con­ving pe Iisus. A doua zi, eram pro­gra­maţi la Nu­clear Me­dicine, pentru un diag­nos­tic precis. Înainte să alunec în somn, m-am gândit cât de bun a fost Sfântul Nec­tarie cu mine. Atât de bun, încât dacă aş mai fi fă­cut un copil, l-aş fi nu­mit ca pe el.

Primul contact cu spitalul s-a petrecut abrupt. L-au luat de lân­gă mine brusc şi l-am mai văzut după jumă­tate de oră, trecând dezbrăcat, dintr-o cameră în alta. Go­liciunea nu are nimic uman în spital. Te lasă desco­perit şi vulnerabil şi vorbeşte cu glas tare despre slăbi­ciunea ta. I-au dat să bea o soluţie de contrast şi l-au întins, pentru o oră, pe pat. După 5 ani, mi-a mărturisit teama animalică pe care a trăit-o, în aşteptarea unui diagnostic. După investigaţie, l-am văzut pe medic venind că­tre locul în care îl aşteptam cu inima bubuind. Mi s-a pă­rut că s-a încruntat şi eram convinsă că ţinea în mâ­nă o hartă de metastaze. S-a oprit lângă noi îmbufnat: „Unde spuneaţi că aţi avut melanomul? Vă întreb pentru că nu am găsit nicio urmă din el. Dar am găsit o tumoră cu celule-gigant în genunchi. Nu pune pro­ble­me, dar trebuie ţinută sub control”.

Am ieşit din spi­tal în zbor. Am anunţat lumea întreagă că nu me­la­nomul, ci poate un altfel de cancer ne va despărţi. Au urmat două operaţii grele şi necesare, o recuperare chi­nui­toare, un an de interferon şi o jumătate de an de ci­tos­tatice. Printre toate protocoalele de spital, se insera şi dorinţa mea: „Şi cu Nectarie cum rămâne?”. „Poa­te doar ca poreclă, draga mea! Cum să-i spun co­pi­lu­lui meu: «Nectarie, coboară imediat de pe to­bogan?». Şi cum să facem al treilea copil, când eu fac cură de citostatice?”. Ei bine, Petru Nectarie va împlini 3 ani în martie. Nectarie este curcubeul din viaţa noastră, care nu poate însemna decât că bunul Dumnezeu nu ne va mai tri­mite potop.

Dragii mei, dacă viaţa va fi pentru voi grea, vestea cea bună şi minunată este că există un sfânt, printre mulţi alţii, care poate face minuni. Cine i-a cunoscut apropierea mărturiseşte că este un sfânt cald şi bun, deschis să te ajute şi să te iubească.

(Mărturie trimisă pe adresa redacției de O. S., noiembrie 2021)

www.doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.