O paralelă între nuntă și monahism

monah

\r\n

Nu pot să afirm ca mi-ar fi trebuit să trec prin experiența „lepădarii” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Cand am părăsit „lumea”, eu nu am simțit vreo luptă interioară cu mine însumi, cu alte cuvinte, greutatea de a renunța la ceva ce m-ar fi atras în viața lumii. Nu am respins nimic, nu am disprețuit nimic.

\r\n

\r\n

Am intrat în mănăstire pentru că mi-a fost duhovnicește imperativ să aflu un asemenea chip de viață unde aș fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică și psihică a ființei mele. Totuși aceasta nu m-a cruțat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune și dragostea pătimașă pentru pictură. Arta era pentru mine o cale către cunoașterea ființei. Așa o întelegeam eu, așa trăiam în ea. Ea îmi cerea întreaga ființă; ba chiar mai mult decît „intreaga”. Fără a te da în întregime artei, ea nu va deveni niciodată autentică, cu alte cuvinte, una care să duca pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii și spațiului. Autentic artistică este numai opera ce poartă în sine elemente ale veciniciei; fără aceasta, ea rămâne doar un element „decorativ” al locuințelor noastre. Gândul veciniciei m-a însoțit încă din anii copilăriei. Rugăciunea, adâncindu-se înlăuntrul meu, mă ducea cu mai multă putere către simțul veciniciei. Și ea a biruit.

\r\n

Mai departe, călugaria mi-a pus problema „persoanei”. Știm din literatura universală că unirea a două persoane în nuntire, atunci când poartă, mai mult sau mai puțin desăvârșit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experiența unei oarecari „vecinicii”, adică a unei stări în afara vremii, ieșirea din hotarele înguste ale existenței individuale. Cei ce au trecut prin această experiență au cercat o nespusă încântare, o răpire. De unde au ajuns la concluzia că nunta este o „taină” in sine: biruința asupra egoismului, contopirea a doi intr-o „unire”. Astfel, un teolog în Paris a ajuns până acolo unde să înceapa a afirma că în afara unei astfel de experiențe nu este cu putință să ajungi să înțelegi dogma Unității Treimice.

\r\n

Eu nicidecum nu pretind a ști toate. În vârtutea condiției existenței noastre pământești, nimeni nu poate să treaca prin toate, în experiența sa personală. Suntem puși înaintea inevitabilității unei alegeri, unei hotărări, nepărat de ordin categoric. În ajutor ne vine nu numai faptul de a observa viața celor ce ne înconjoară, într-o covârșitoare majoritate a cazurilor purtând în sine pecetea năruirilor, dezamăgirilor, dar în același timp și un început de înțelegere, în ce privește realitățile ființei, prin rugăciune. Nu este cu putință a smulge din suflet nădejdea către ceva mai bun tocmai pentru el. Închipuirea desenează un minunat tablou al căsătoriei armonioase. Dar în cazul meu a biruit rugăciunea. În ea se descoperă „persoana”, incomparabil mai adânc decât în unirea a două persoane care se iubesc. Rugăciunea față către Fața lui Dumnezeu, introduce duhul omului în domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte și de o minunată pace. De asemenea, rugăciunea pentru lumea întreagă, pentru toată omenirea, ne descoperă noi sfere ale ființei, experiența pe care nu o poate da nunta.

\r\n

Toata întâlnirea, cu adevărat omenească, răsfrânge însăși frumusețea vieții cosmice. Fiecare om așteaptă de la noi întreaga atenție către sine. Dar pe lângă atrăgătoarea întâlnire cu o persoană vie, în rugăciunea pentru lumea întreagă sufletul zărește măreția realității atotcuprinzătoare, și de acum nu mai poate părăsi orizonturile care i s-au deschis. Minunat lucru – dragostea pentru o persoană iubită, dar a se ruga este ceva și mai mare.

\r\n

Ca să ajungem la rugăciunea neîncetată, poruncită nouă (Ef. 6:18; 1Tes. 5:17), neapărat  trebuie să ne reclădim toată viața astfel încât ea să devină un singur act neîncetat de înainte-stare a săvârșirii Dumnezeieștii Liturghii în fața Marelui Dumnezeu. Experiența istorică a arătat că cel mai bun chip pentru a atinge acest sfânt țel s-a dovedit a fi monahismul. Absența datoriei de a apăra existența cuiva – fie nevasta, fie eventuali copii și alte asemenea – dă monahului libertatea de a-și risca întreaga viață în nevoința postului, a privegherii, a uitării nevoilor sale trupești, precum hrana, îmbrăcămintea, conforturile. Mintea monahului este liberă neîntrerupt să petreacă în pomenirea lui Dumnezeu; ea în chip firesc se mișcă în sfera rugăciunii curate; cearcă atingerea vieții vecinice; trăiește vederea Luminii Nezidite care purcede de la Fața lui Dumnezeu, răspândește mireasma iubirii ce se pogoară de sus.

\r\n

Când, după o nuntă cu adevărat binecuvântată – nu una de scurtă durată, nu una prea mărginită la cele trupești, ci una într-o adâncă dragoste personală – unul din soți moare, lăsând pe celălalt singur, atunci cel (sau cea) care rămâne se simte pierdut, rupt, „înjumătățit”. Lumea îi devine pustie. Și putini, printr-o rugăciune fierbinte, și-au biruit singurătatea, au dobândit libertatea pentru o mai bună înalțare la Cer. Și astfel nunta, chiar în forma ei cea mai bună, poartă primejdia îngustării personalității omenești. Monahismul izbăvește de o astfel de înmicșorare. Neîncetata împreună-grăire cu Tatăl cel Ceresc, în absența nevoii de a comunica în planurile inferioare ale existenței noastre, lărgește inima monahului spre a cuprinde viața cosmică, ce nu se ia de la el prin moartea fizică. Persoana lui se dezvoltă și primește caracterul universalității asemănătoare cu Hristos. Monahului i se dă de sus a simți în cuvintele Domnului oglindirea vieții Celui Fără de Început. Însușii Tatăl a dat cuvintele Fiului Său, iar Fiul le-a împărtășit oamenilor.

\r\n

Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru Împărăția cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,  pp. 221-224

\r\n

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *