Omenia, starea de filantropie cotidiană

În dicționarul iubirii de aproapele, limba română este generoasă în termeni, deschisă la confluențe culturale și sapiențiale. Semnificația cuvântului „Filantropia” își are originea în tradiția bizantină greacă și este asociată cu opera caritabilă sistematizată, organizată instituțional după modelul Vasiliadei capadociene sau susținută de oameni dedicați, care construiesc proiecte solide în slujirea dezinteresată a semenilor.

Spre deosebire de „Filantropie”, cuvântul „Milostenie” a intrat în limbajul nostru liturgic și duhovnicesc pe filieră slavonă și ­inspiră mai ales căldură sufletească, intenționalitate motivată spiritual și o mai mare apropiere între dăruitor și cel care primește, în lumina Tatălui ceresc.

Ortodoxia populară românească a găsit un cuvânt special ca să îmbine sensurile celor două și să înveșmânteze faptele mai mari sau mai mărunte într-o stare existențială de atenție, delicatețe și discreție față de persoana aproapelui: „Omenia”. Omenia este atitudine, inspirată creștinului de Sfânta Liturghie, unde slăvim pe Dumnezeu ca „milostiv și iubitor de oameni – philanthropos”. De aceea, despre oamenii care cultivă binele necondiționat și sunt atenți la nevoile semenilor lor se spune că se aseamănă lui Dumnezeu prin bunătate. Cel creat „după chip” se desăvârșește prin asemănare.

Într-adevăr, în sensul cel mai larg, omenia este această stare permanentă de bunăvoință, de bunătate și blândețe în relația cu toți oamenii, indiferent de starea lor materială sau spirituală, este un pridvor al sfințeniei. În fond, bogăția și sărăcia întru cele materiale sunt atât de relative deoarece oricând pot să se schimbe între ele. Iar de agonisită spirituală doar sfinții se bucură pe deplin. Pentru majoritatea, Pilda bunului samarinean este exemplul cel mai potrivit de omenie spontană și de bunătate ­genuină. Omul căzut între tâlhari pe drumul de la Ierusalim la Ierihon trebuie să fi fost cu oarecare stare, întrucât a ajuns să fie ținta prădătorilor. Călătorul samarinean nu avea ca scop al călătoriei sale intervenția într-o situație de criză, dar a ajutat decisiv la salvarea vieții unui om aflat la un pas de moarte. A găsit acea forță interioară pe care numai Dumnezeu o poate da acelora care înțeleg condiția umană în cheia Sa.

Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă pe toți: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinței și al milosteniei, însoțește actele nobile ale dărniciei de două condiții: deplinătate și bucurie. Într-o lume în care „a avea” trece în umbră pe „a fi” și în care grija pentru bunăstarea individuală ne izolează benevol în carapacea uitării de ceilalți, înțelepciunea din bătrâni ne atenționează: „Nu suntem săraci de-avere, ci săraci de mângâiere”.

Există multă suferință în lume, sărăcie, foame, boli, violență și umilință. Rănile adânci au nevoie de tratamente de durată. În timp ce sistemele sociale caută reglaje și pârghii care să limiteze neajunsurile și să protejeze sănătatea și demnitatea ­tuturor membrilor lor, Biserica se îngrijește de sufletele oamenilor. Însă la nivelul de bază, la firul ierbii, avem nevoie mai mult decât oricând să nu ne pierdem omenia, filantropia cea smerită de fiecare zi.

Un articol de: Pr. Nicolae Dascălu

sursa: www.ziarullumina.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *