Ortodoxia și stagnarea dogmatică

La încheierea recentei Sinaxe a Întâi-stătătorilor ortodocși de la Istanbul (din 6-9 martie 2014), a fost făcut un anunț, anume că Bisericile Ortodoxe locale se vor întruni într-un Sinod Pan-ortodox în primăvara anului 2016. La acest Sinod se vor discuta mai multe chestiuni cu privire la Biserica Ortodoxă universală, multe dintre ele așteptând de multă vreme.

\r\n

Trebuie avut, desigur, în vedere faptul că diaspora ortodoxă și Biserica ca întreg au constituit subiectul unui lung șir de evenimente istorice unice în ultimele secole – circumstanțe care au făcut ca astfel de întruniri să fie dificil, dacă nu imposibil de organizat. De la disoluția Imperiului Otoman și până la apariția comunismului sovietic, multe din aceste mitropolii antice nu au avut acces la comunicarea globală decât de curând. Dar, așa cum vremurile se schimbă, la fel și Biserica.

\r\n

Pe măsură ce vestea despre acest Sinod – aflat „în chinurile facerii” de multă vreme – se răspândește, la fel se răspândesc și multe neînțelegeri și jumătăți de adevăruri.

\r\n

După cum cei mai mulți dintre creștini știu, agențiile de știri nu reflectă în cel mai bun mod știrile religioase. De la Reuters și până la Huffington Post, știrea că „va avea loc cel dintâi Sinod Ecumenic după 1200 de ani” s-a răspândit, dar este ea adevărată? Este viitorul Sinod Pan-Ortodox un Sinod Ecumenic? Și este el cel dintâi după 1200 de ani?

\r\n

Biserica Ortodoxă este adeseori acuzată de faptul că „stagnează” în ceea ce privește dezvoltarea dogmatică, angajamentul față de societate, ba chiar și în ceea ce privește formele de cult și de artă liturgică. Dar atunci când istoria Bisericilor răsăritene este studiată atent, este evident faptul că Biserica a răspuns provocărilor și cursului culturii și religiei în lume de o manieră adecvată, dar sobră.

\r\n

Cu alte cuvinte, Sinodul al doilea de la Niceea (din anul 787) nu a fost „ultimul cuvânt” al teologiei și dogmaticii ortodoxe, așa după cum afirmă unii (printre care și cei menționați mai sus). Nedumerirea cu privire la „câte” sinoade ecumenice au avut loc este specifică creștinilor ortodocși: un răspuns „recent” dat papei Pius al IX-lea (în 1848) menționează cel puțin opt, alții susțin nouă.

\r\n

În cartea sa, The Orthodox Church (p. 203), Mitropolitul Kallistos (Timothy) Ware alcătuiește o listă de evenimente petrecute după veacul al VIII-lea în cadrul Bisericii Ortodoxe și care pot fi caracterizate drept ecumenice:

\r\n\r\n

    \r\n

  1. Enciclica Sfântului Fotie cel Mare (anul 867)
  2. \r\n

  3. Prima Scrisoare a Patriarhului Mihail Cerularie către Petru al Antiohiei (anul 1054)
  4. \r\n

  5. Hotărârile Sinoadelor de la Constantinopol cu privire la controversa isihastă (anii 1341-1351)
  6. \r\n

  7. Enciclica Sfântului Marcu al Efesului (anii 1440-1441)
  8. \r\n

  9. Mărturisirea de credință a Patriarhului Ghenadie al Constantinopolului (anii 1455-1456)
  10. \r\n

  11. Răspunsurile Patriarhului Ieremia către luterani (anii 1573-1581)
  12. \r\n

  13. Mărturisirea de credință a Patriarhului Alexandriei, Mitrofan Kritopoulos (anul 1625)
  14. \r\n

  15. Mărturisirea ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă (în forma ei revizuită) de la Sinodul de la Iași, România (anul 1642)
  16. \r\n

  17. Mărturisirea de credință a Patriarhului Ierusalimului, Dosithei Nottara de la Sinodul de la Ierusalim (anul 1672)
  18. \r\n

  19. Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către Non-Jurați (anii 1718-1723)
  20. \r\n

  21. Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către papa Pius al IX-lea (anul 1848)
  22. \r\n

  23. Răspunsul Sinodului de la Constantinopol către papa Leon al XIII-lea (anul 1895)
  24. \r\n

  25. Enciclicele Patriarhiei de Constantinopol (anii 1920, 1952)
  26. \r\n

\r\n

Mitropolitul Kallistos notează faptul că documentele de la punctele 5-9 sunt numite uneori „Cărțile Simbolice” ale Bisericii Ortodoxe, dar acest lucru nu are o semnificație universală.

\r\n

De asemenea, nu tot ce este cuprins în aceste documente ar trebui considerat „infailibil” sau că nu ar necesita nuanțare, dar documentele demonstrează tocmai lipsa de „stagnare” din partea Bisericii. În vremea ocupației otomane, de exemplu, Biserica a considerat de cuviință să răspundă atât provocărilor luteranismului, cât și calvinismului. Au mai avut loc și alte evenimente care nu sunt cuprinse în această listă, precum Sinodul de la Constantinopol de la sfârșitul veacului al IX-lea, care a fost, de facto, ecumenic (a participat și Roma), și care a avut mai mulți participanți decât oricare alt Sinod Ecumenic anterior.

\r\n

Trebuie să avem în vedere faptul că – pentru creștinii ortodocși – hotarele noastre dogmatice sunt deja trasate, iar în interiorul acestora este îngăduit un grad mare de libertate. Necesitatea unei dezvoltări dogmatice continue nu este absolut necesară din partea creștinilor ortodocși, dată fiind predilecția noastră pentru apofatism. Distincția dintre dezvoltarea dogmatică și adoptarea doctrinei în cadrul fiecărei noi culturi, limbi sau context este substanțială și extrem de importantă.

\r\n

Biserica Ortodoxă operează de secole bune într-o situație „la limita supraviețuirii” datorită persecuției, rugându-se să supraviețuiască pentru încă o generație. Adeseori, a fost numită „biserica persecutată”. Această situație a continuat și după căderea Cortinei de Fier, persistând până astăzi. Din fericire, în multe locuri unde se găsesc creștini ortodocși, acest lucru nu mai este valabil. Dar nu putem ignora suferințele fraților și surorilor noștri din Egipt, Siria, Turcia și, iată, Ucraina – unde chestiunea „dezvoltării dogmatice” este ultimul lucru la care s-ar putea gândi cineva.

\r\n

Mai degrabă aș zice că existența chestiunii dezvoltării dogmatice este simptomul stagnării, iar nu soluția ei.

\r\n

Sursa: www.pemptusia.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *