Osândirea aproapelui

FemeiaAdultera1Osândirea este o adevărată nebunie. Osândești pe aproapele tău, frate, tu care singur vei fi acuzat și ai să răspunzi  înaintea Judecătorului lumii pentru mulțimea păcatelor tale? Noi toți ne-am înecat într-o obștească  vina – păcatul. Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecații lui Dumnezeu (Romani 14,10). Dumnezeu este Judecătorul nostru, al tuturor. Și morții, și vii  noi toți suntem rînduiți să stăm pe banca acuzării și să ne așteptăm rândul, ca să fim judecați după faptele săvârșite.

\r\n

\r\n

Nebun este acela care, în loc să se străduiască să repare vreo greșeală de-a sa, chiar sub ochii judecătorului păcătuiește și în acest fel își îngreuiază starea. Nebun e, de pilda, cel ce e acuzat de insulta dacă continuă să se mânie în fata instanței, dacă aduce în fața tuturor cele mai urâte jigniri petiționarului și, prin aceasta, își dovedește clar vina. Astfel, își semnează singur sentința.

\r\n

Tot astfel, nebun este fiecare om care, singur fiind păcătos și acuzat, în loc ca prin mila către aproapele sau să ceara milă de la Dumnezeu pentru sine, osândește în fata ochiului Atotvăzător al Dreptului Judecător – Dumnezeu -, pe aproapele său și încalcă în modul cel mai brutal dumnezeiasca porunca: Nu osândiți, ca să nu fiți osândiți! Cine cunoaște această porunca a lui Hristos și o încalcă, singur își scrie sentința și întru totul singur, de bună voie, se leapădă de orice îngăduința. Căci judecata este fără mila pentru cel care n-a făcut milă. Și mila biruiește în fața judecații (Iacov 2,13).

\r\n

„Toți suntem păcătoși înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Tihon de Zadonsk. Dacă acum nu te afli în vre-un păcat, poate că ai fost deja în el, iar dacă nu l-ai săvârșit, poate că o vei face; poți și mai greu să păcătuiești decât aproapele tău pe care-l osândești pentru păcat. Pentru că pocăința e comună pentru noi toți; răul se ascunde înlăuntrul nostru; patimile noastre sunt dușmanii noștri în propriile noastre case. Toți suntem expuși unor ispite. Aproapele tău astăzi, iar tu mâine vei săvârși același păcat, dacă nu cu fapta, atunci poate cu cuvântul ori cu gândul. Pentru că, fără harul lui Dumnezeu, nu putem să săvârșim nimic în afară de răutate.” Dacă este așa, atunci de ce osândim?

\r\n

Nebunia osândirii se arată din orice latură duhovnicească ar privi-o omul. Osândirea veștejește pe neobservate, ca și bruma , toamna , toate calitățile sufletului celui ce bârfește. Sfântul Ioan Scărarul a caracterizat minunat osândirea: „Aceasta este, spune el, o boală subțire, dar o lipitoare grasă, ascunsă  și tăinuită, care suge și seacă sângele iubirii. .. Ea este fățărnicia iubirii, pricinuitoarea întinăciunii și a poverii inimii.”

\r\n

După dreapta judecată a lui Dumnezeu, osândirea poartă  povara păcatelor străine pe socoteala celui ce osândește. Ceea ce, se înțelege, nu înseamnă că oricine este ponegrit se curăță numai așa de nelegiuirea sa. Acest lucru înseamna ca, numai în anumite condiții, osândirea poate să îmbunătățească  starea celui osândit. El poate să tragă folos din osândire dacă se smerește și se rușinează  îndată ce aude cum este osândit, dacă se împacă  cu vrăjmașii săi care îl asupresc  și nu se înrăiește împotriva lor, dacă, asemenea vameșului care a fost osândit de către fariseu, cu lacrimi în ochi se ruga: „Doamne, milostiv fii mie păcătosului!” într-un cuvânt, dacă el se căiește sincer și adânc, fără să se mânie pe cei ce l-au osândit, această osândire din partea oamenilor împreună cu osândirea de sine îl vor izbăvi de dumnezeiasca judecată.

\r\n

Dar vai și amar de cel ce osândește! El merge, din pricina neîntelepției sale, în mare năpastă. La toate păcatele lui de demult, adaugă unul nou – osândirea. Și, dorind să arunce mustrare asupra altuia, își înnegrește propriul său suflet. Vrând să  împovăreze spatele altuia cu acuzația bârfirii, ajută  să și-l încarce pe al lui cu osândirea și își împovărează  propria conștiință  cu un nou păcat.

\r\n

Dacă el continua  astfel, să osândească  cu nerușinare, cu puterea dreptei judecăți a lui Dumnezeu, mai de-vreme sau mai târziu, singur va cădea în păcatele pentru care ii batjocorește acum pe alții. Sfântul Ioan Scărarul nu de la sine grăiește când vorbește despre aceasta: „Ascultați-mă voi, toți controlorii cei rai ai altora. Dacă este adevărat, precum  și este, că: Cu ce judecată  veți judeca, cu aceea veți  fi judecați (Mt. 7, 2), negreșit, în cele ce vom cleveti pe aproapele, în acelea vom cădea”. Iar Avva Dorortei, lămurind aceste lucruri, spune: „Noi osândim, vorbim de rău, clevetim pe aproapele, iar până la urmă cădem în același lucruri pe care le osândim, pentru că omul nu se îngrijește de păcatele sale și nu-și plânge, după cum ne spun părinții, pe mortul lui. El nu poate să reușească  în ceva bun.” Și pentru ca omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reușește în bine, el înaintează în rău.\r\nȘi astfel, pe nesimțite, el singur se afundă în aceea pentru care a osîndit pe alții.\r\nFără alte păcate din partea noastră, osîndirea este suficientă ca să ne piardă veșnic. Sfîntul Ioan Scărarul spune răspicat despre aceasta: „Precum din încrederea de sine, fara altă patimă, poata să piară omul, tot astfel, dacă avem obișnuința de a osîndi, singură această obișnuința este îndeajuns ca să ne piardă definitiv”.

\r\n

Nu e atunci o mare nebunie să osândim pe alții pentru păcatele lor, pentru care nu noi, ci ei vor răspunde înaintea lui Dumnezeu? Pentru ce să ne ocupăm cu lucruri care nu ne privesc? Și pentru ce dorim neapărat că ele să înceapă să ne privească? Unii oameni, să spunem, săvârșesc păcate grele. Când noi îi osândim pentru aceste păcate, chiar ne grăbim sa luăm parte la vina și la răspunsurile ce le aparțin. Nu ne ajunge ca acele păcate au reușit deja să-i împingă spre pieire pe unii oameni, ci dorim negreșit să ne folosim și noi de ele, pentru pierzarea noastră!

\r\n

De aici am putea să înțelegem că osândirea este, într-adevăr, una dintre cele mai fine viclenii ale celui rău. El ne îndeamnă la osândire, ca să poată cu aceleași păcate să împingă cât mai multe suflete în iad. Atunci nu este mare nebunie ca să osândești pe aproapele tău?!…

\r\n

Arhimandrit Serafim Alexiev

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *